Una dintre personalitățile cele mai contradictorii ale istoriei și criticii noastre literare este Șerban Cioculescu. După ce își exprima nedumerirea că acesta avea în spate o activitate critică de un deceniu și nu găsise încă de cuviință să selecteze nimic în vederea publicării unei culegeri, Pompiliu Constantinescu formula concluzia că „D. Cioculescu are o certă vocație de istoric literar: ochi de albină și răbdare de arhivist, două însușiri atât de esențiale (sic!) ale disciplinii“ (Scrieri, 2, Editura pentru Literatură, Buc., 1967, p. 39). Aprecierea era făcută când confratele său în ale cronicii literare avea 40 de ani, iar la aniversarea dublului acelei vârste, Marin Sorescu nu făcea decât să o confirme: „Un clasic ce chiar are o seamă de opere, numai că… neîngrijite. Și cine ar fi cel mai indicat să le îngrijească, prefațeze, adnoteze, să facă indicele, cine altul decât însuși Șerban Cioculescu? Alții în locul lui ar fi de mult la volumul de corespondență. Iată unde duce modestia!“ (Ușor cu pianul pe scări, Editura Cartea Românească, Buc., 1985, p. 104). Am convingerea că aspectul cel mai „neîngrijit“ al operei este dat de lipsa unei istorii a literaturii, deși modestul aniversat ar fi avut calitățile necesare să o scrie. Nu știm dacă i-a stat vreodată în intenție un asemenea „itinerar critic“, dar s-a mărginit în a sesiza „varietăți critice“ sau „aspecte literare contemporane“. Deși i s-au adus unele reproșuri asupra atitudinii lui laxe față de comunism, fostul marginalizat a evitat, spre onoarea lui, să conferențieze, în timpul stalinismului, despre „unele aspecte ale prelucrării folclorului în opera poetică a lui Ion Amăicălițului“, precum personajul Ion Micu, din romanul Cel mai iubit dintre pământeni, de exemplu. În tinerețe, la Paris fiind, viitorul universitar Cioculescu (își) dovedea că nu agreează critica de tip universitar și repudia disciplina sorbonardă, în spiritul căreia trebuia să lucreze la un doctorat despre opera lui Brunetière. Probabil că doctorandul s-a simțit mai bine în atmosfera cafenelelor și îmi place să cred că a frecventat Les deux magots. Dacă este așa, se pare că de acolo a început să-i placă lui să fumeze mai mult „mucuri literare“: pentru a scuipa toate toxinele concentrate în filtrul țigărilor consumate de alții și ca să spună cât de proaste au fost. Întocmai va proceda și viitorul comentator de temut al edițiilor critice. Ulterior, s-a apărat cât a putut de bine în fața acuzelor legate de un asemenea viciu (nepedepsit?) și a respins, în cuprinsul unui articol, caracterizarea potrivit căreia el ar fi „un Păstorel al criticii“. Însă nu este mai puțin adevărat că i-a plăcut critica biografică dusă înspre anecdotic, într-o epocă în care ofensiva metodologică (a structuralismului, de exemplu) era foarte puternică. Poate că sorbonardul de passage a intrat și la Café de Flore – alăturată și concurentă cu Les deux magots – unde teoreticienii, mai ales filosofii (Sartre, Camus și, într-un colț, Cioran), încă nu-și făcuseră apariția. Poate că de aceea, imun la ideologii literare, el nu a avut apetență pentru teoretizări, care prind bine oricărui critic și istoric literar ce se vrea dotat cu sistem. Dar mă opresc aici cu literaturizarea, din respect pentru o evocare ce se vrea demnă de Rotonda 13, atât de familiară lui Șerban Cioculescu (oare nu cumva va fi frecventat Le Café de la Rotonde – unul dintre punctele de atracție ale boemei răsăritene interbelice?). Continuu prin a spune, cu toată obiectivitatea și în spiritul adevărului, ce-i plăceau atât de mult reputatului filolog, că el a fost un practician al literaturii, înzestrat cu o vervă exegetică de excepție. Pozitivismul său factual, nu întotdeauna de prea mare relevanță în interpretare, a stârnit totuși mereu curiozitatea la lectură, iar textele sale au conținut o sesizabilă componentă pedagogică și morală implicită.
În cursul unui interviu făcea o confesiune de care cred că trebuie să ținem seamă: „– Lovinescu mă considera pierdut pentru critică și câștigat pentru istorie literară. Călinescu mă îndemna să fac critică literară și se considera pe sine istoric. Sincer fiind, recunosc că istoria literară e mai facilă. Critica e opțiune, angajare și risc. Toți marii critici s-au înșelat asupra contemporanilor“ (Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării, Editura Cartea Românească, Buc., 1979, p. 164). Situația este similară cu aceea în care tânărul critic ar fi mers la oracol pentru a afla că, indiferent pe ce cale ar apuca, tot va greși, și atunci a decis să se îndrepte spre teritoriul mai expus mișcărilor tectonice de orice fel, al criticii literare. Soarta a vrut însă ca să preia (să aibă onoarea de a prelua, după propria mărturisire) editarea operei lui Caragiale, pășind astfel pe un teritoriu care i se părea inițial mai puțin accidentat. Este greu de spus dacă editarea operei marelui clasic a ocazionat revelarea unui istoric literar înzestrat cu potențe ascunse pentru o asemenea cercetare migăloasă sau dacă lucrul în sine la majora ediție i-a reconfigurat modul de a aborda literatura. În orice caz, de unde până atunci considerase istoria literară ca pe o îndeletnicire mai lesnicioasă și neatrăgătoare, Șerban Cioculescu a probat o vocație certă tocmai pentru o astfel de cercetare. Odată cu apariția cărții Viața lui I.L. Caragiale, autorul ei a dovedit că știa să-și organizeze desfășurarea acțiunii critice: cadrul istoric, evenimentele biografice, mediul intelectual formativ, convingerile sociale, ideologia artistică, relațiile interumane și receptarea operei. Și totuși, în urma exemplarei munci de editare a operei marelui nostru clasic, nu s-a configurat, din păcate, un Caragiale numai al lui Cioculescu, așa cum există un Eminescu sau un Creangă numai ai lui Călinescu. În comparație cu demitizările și remitizările călinesciene, demersul său pare destul de arid, așa cum au fost și principiile care au stat la baza conceperii biografiei sale. Biograful și-a cenzurat, împreună cu tonul hagiografic (bine a făcut), orice tentație de literaturizare critică („critică creatoare“) sau orice ocheadă impresionistă, împotriva cărora a militat toată viața. Și rău a făcut. „Sburătoristul extern“ (cum se considera) se asemăna cu mentorul revistei și al cenaclului prin: apărarea autonomiei esteticului, recunoașterea dialecticii sincronism-diferențiere, cultivarea valorilor modernității (mai ales a însemnelor barbiene și – spre deosebire de mentor – argheziene), combaterea tendințelor iraționaliste („tracomania“, „trăirismul“, „invazia de îngeri“). Dar, spre deosebire de promotorul sincronismului, împreună cu care respira același aer al timpului, Șerban Cioculescu nu s-a angajat în confruntarea dintre tradiționaliști și moderniști. Mai permisiv la experimentele estetice, adeptul discursului lucid, coerent și logic s-a dovedit a fi totuși obtuz la zonele literaturii care îi contraziceau așteptările. De asemenea, el nu a nutrit dorința de a iniția critică de direcție, nu s-a dedicat impunerii unei anume orientări sau descoperirii de noi talente și, prin urmare, nu a lăsat nici discipoli. De Lovinescu îl despărțea și un anumit stil de a face critică, în scrisul său primând transparența expresiei, în dauna jerbelor metaforice.
Lovinescu greșea când îl credea pe Cioculescu pierdut pentru critică, dar avea dreptate să-l considere câștigat pentru istoria literară. La o virtuală istorie a literaturii noastre, el ar fi fost capabil să deschidă paranteza cronologică înspre începuturile sale. Nu s-ar fi limitat la perioada contemporană, precum sfătuitorul său, fie și pentru faptul că nu credea în mutația valorilor estetice. În acest context, opera lui Caragiale ar fi provocat o divergență de viziune critică, un punct ireductibil („Schwerpunkt“ – ar fi spus autoexilatul berlinez). Desigur că Șerban Cioculescu s-a orientat spre istorism cu aceeași intenție de înțelegere globală a unui scriitor, așa cum făcea și cum va face și în cronicile literare. Întâia preocupare era să afle dacă autorul respectiv a evoluat sau nu până în acel moment. Însă, în ciuda abordărilor cu alură micromonografică, criticul nu a fost interesat de efortul de sinteză, de situarea într-o perspectivă din care să se perceapă dinamica devenirii istoriei noastre literare. Un scriitor sau altul nu a fost încadrat unei structuri de ansamblu. Dincolo de a descifra autori, tendințe și cărți în mod separat și miniatural, Șerban Cioculescu ar fi trebuit să vadă la modul integrator o Literatură. Astfel, de la glosarea pe marginea literaturii române, criticul s-ar fi putut ridica la glosarea asupra ei. Probabil că am fi citit astăzi o istorie a literaturii în relief și extrem de vie, întrucât Șerban Cioculescu avea putința de a înscena desfășurări pline de culoare și de animație. Numai că el ar fi trebuit să posede vocația de a transforma spiritul anecdotic de care era atras în vervă a plasticizării. Însă l-au împiedicat obiectivitatea, factologia și mistica documentului, care primau asupra intuiției și a libertății de expresie creatoare a criticului (de aici și uscăciunea stilului). Deși s-a ridicat împotriva oricăror dogme, Cioculescu a căzut victimă propriei dogme. Nu cred că G. Călinescu îl îndemna pe Cioculescu să scrie cronică literară, pentru că ar fi văzut în el un potențial contraconcurent pe tărâmul istoriei literare, dar ne dau de gândit circumstanțele în care sfătuitul a format triumviratul cu Streinu și Vianu pentru întocmirea Istoriei literaturii române moderne. Într-o scrisoare a celor trei adresată ministerului pentru acordarea unei subvenții, motivul invocat era că trebuia să apară o istorie a literaturii diferită de aceea călinesciană, în care se acordase „un loc prea întins subiectivismului în stabilirea valorilor“. Sper să nu fiu acuzat de subiectivism dacă aș atribui acest citat știm noi cui. Cioculescu ar fi putut să o ia pe cont propriu în conceperea unui proiect similar celui al lui Călinescu, însă nu ar fi ținut seama de crezul acestuia că subiectivitatea nu implică sentință arbitrară. Îmi pare rău că nu putem citi o istorie a literaturii române scrisă de el, despre care cred că ar fi fost mai interesantă decât aceea mult prea descriptivă semnată de Al. Piru, care s-a vrut a fi un urmaș călinescian. Șerban Cioculescu ar fi fost capabil de o astfel de realizare, dacă nu ar fi avut doar vocația miniaturalului, și nu-mi rămâne decât să spun consolator, asemenea naratorului dintr-o operă a lui Caragiale (nu tatăl!): „Și totuși, nu a lui era vina: așa era de la Dumnezeu“ (Craii de Curtea-Veche).