De ce?
De ce această foarte lentă singurătate,
ca și cum s-ar plimba pe strada din faţa casei mele
supraveghindu-mă mereu, ca un poliţist răbdător,
cifra 1?
– Un filosof
ar zice că e mai cald și mai sigur
în Unitate. Poate că
numai eu simt cum se descojește ceva
zi de zi, oră de oră,
împrăștiindu-mă printre așchii și rumeguș.
Și sângerez mereu câte puţin,
cam rușinat de o asemenea slăbiciune.
Se pare că, logic vorbind,
nu-mi mai rămâne
decât adăpostul în flacără.
21 ianuarie 2023
Cum ai trecut
Cum ai trecut, prin ani, de la unul la altul,
ba chiar de la tine
la Altcineva.
Rămânând totuși cam același,
într-o surdinizată, muzicală monotonie.
O, Monotonie, numele ultimei armonii,
consistenţă a plictisului de a fi,
poreclă a leneșei inerţii!
Până ce a venit un fulger de nicăieri și te-a spintecat,
ba chiar șapte fulgere,
obligându-te, în sfârșit, să urli
cu șapte guri, de n-ai putut cu una.
Decembrie 2022
Punctul pe i, pe ion
Un cuib, pe-un stâlp, de barză,
pregătindu-se de plecare.
Cu un soare mic, deasupra.
Negru, desigur,
al melancoliei.
Februarie 2023
Cineva, altcineva
În urmă cu vreo șase decenii
mai credeam că sunt Cineva,
apoi, mai citind niște cărţi, am aflat
că eu este altcineva.
Acum, nu mai sunt prea sigur
nici de numele meu,
poate și fiindcă are doar șase litere
care se pierd foarte ușor
în negura alfabetului.
Încetul cu încetul
am învăţat măcar puţină democraţie –
„a naturii“, îi spunea unul,
„a naturii“, repeta altul,
„a Naturii“, tuna dintre flăcări
și înfricoșătorul Domn al Puterilor.
21 ianuarie 2023
Un fel de ioan d’Arc
Un fel de Ioan d’Arc, care de la o vreme
aude voci. Poate-s doar vrăbii și,
din când în când, câte-o mierlă.
Au devenit, iată, Revelatoare.
Nu voi putea salva patrii, dar voi scrie
cu litere cât de cât aurite
măruntele întâmplări ale zilei:
un foarte aproximativ Dincolo,
modeste aureole, muzici de-o clipă
pe scutul de carne
care mă tot doare.
21 ianuarie 2023
Oră
Astăzi vântul a fost bun cu mine –
dinlăuntru nu se-auzea mai nimic,
doar adieri mătăsoase,
ca în Arcadia.
Mă grăbesc să notez această oră –
știu eu de ce.
21 ianuarie 2023
E mare lucru
E mare lucru să trăiești, pare să-mi spună melcul,
dar nu cred că știe ce spune.
Ne-o fi auzit pe noi vorbind
între masă și scaunele din grădină,
între lingură și gură.
Dar dacă-i și el un fel de Mag
înaintând spre o mare Naștere,
cu steaua lui deasupra?
Trebuie să vin eu ca să-i dau dreptate,
acum, când sunt minunat de singur,
obligat să inventez stele,
când dâra mea argintie
nu-i tocmai argintie.
24 Decembrie 2022
Semn de carte
Am aflat astăzi că a mai murit
unul dintre prietenii mei cei mai apropiaţi.
Să am grijă, ca nu cumva,
să mă împrietenesc
prea repede cu mine.
21 ianuarie 2023
Solfegiaţi
Solfegiaţi, totuși, băieţi, solfegiaţi –
poate veţi fi admiși
într-o zi mai norocoasă
în corul muţilor.
ianuarie 2023
O problemă
O problemă care se pune, totuși,
e că vom uita totul,
când vom închide ochii de tot.
Dar e o poziţie în fond simetrică
cu răcoroasa lipsă de amintiri
despre ceea ce nu am fost.
Există, iată, întotdeauna o compensaţie,
dezechilibrele se petrec doar în lumile de deasupra.
Iar la mijloc, axele noastre vii, zbârnâind
de înalte tensiuni. (Știu, oho, că iubita mea
își retrăgea, pe vremuri, atingându-mă,
mâna aproape aprinsă).
Însă acum:
Viermii și larvele mănâncă, oare,
și litere, versuri, poeme? Urechile cosmice
aud atunci un freamăt mai altfel
decât al frunzelor, al fânului de la Bethlehem?
Și: Ronţăitul sau rumegatul să fie, oare,
un soi de lectură zadarnic lentă
a unor analfabeţi funcţionali?
Câtă jignire! – Nu mă gândesc neapărat la mine –
dar Dante, dar Rilke, dar Blaga?
Pe acesta din urmă l-am zărit într-o zi cenușie
trecând pe trotuarul de peste drum,
pe sub castanii clujeni din spatele Catedralei.
Picior după picior, pășea ca în metru antic –
și nu șchiopăta deloc,
în ciuda vârstei destul de înaintate.
Va fi rămas acum
doar un femur, rotule,
câteva carpiene, metacarpiene, împrăștiate –
scriau cândva poeme.
Și: oho, „la fiecare pas, închipuiam mituri“…
Scrisese el.
Iar eu, tânărul fericit
ce pășea paralel cu niște picioare de vers
desigur geniale.
Acum, pierzându-mi orice urmă de demnitate,
îmi vine chiar să plâng. De durere.
A început, chiar de mult, să mă doară
și ora, și tălpile, și memoria.
Mă conving tot mai mult
că nu pot fi un poem perfect,
iar ceea ce va fi după aceea
nu voi vedea.
Mă împiedic în propriile picioare,
mă clatin la orice suflare de vânt,
mai cad, prozaic, din când în când,
mă consolează, însă numai o clipă,
doar celebra comparaţie, tot mai banală,
cu trestia gânditoare.
Decembrie 2022