A trecut luna mai, dar încă ne putem întoarce spre prima zi a acestei luni, care, din câte știu, este ziua celor care muncesc, a celor harnici și serioși, și nicidecum a leneșilor și mincinoșilor. Îmi amintesc foarte bine, de pe vremea când eram încă elev la școala primară, de felul cum era pe atunci sărbătorită această zi. Era defilare, evident, tot pe Aviatorilor, dar nu atât defilarea din București conta, cât faptul că televiziunea organiza transmisii alternative din capitalele celorlalte state frățești. Vedeam defilarea de la noi, dar imediat, printr-o simplă comutare, ne apăreau în fața ochilor coloanele de demonstranți din Sofia, Praga, Varșovia, Berlin etc. Era dovada faptului că oamenii muncii din țările care au ales calea socialismului se bucură la unison de marea sărbătoare ce le era dedicată. La noi, după ce defilarea se încheia, venea rândul oamenilor de ordine care, ca într-un singur glas, cântau Internaționala… Sculați, voi oropsiți ai vieții, voi osândiți la foame, sus… Nu mai continui, că n-are rost. În orice caz, cântarea Internaționalei era un moment foarte important, deoarece după aceea știam că nu mai urmează nimic. Seara, la telejurnal, sărbătoarea zilei de 1 mai era reamintită cu surle și trâmbițe, iar în contrast cu bucuria și fericirea în care noi trăiam erau difuzate și secvențe din țările capitaliste, unde muncitorii cinstiți voiau la rândul lor să defileze, dar organele de represiune îi ciomăgeau amarnic sau chiar mai mult, puneau pe ei furtunurile cu apă… În fine… Asta a fost odată… dar acum, când toate acestea par de domeniul legendei, un gând agil mi se furișează în minte și mă pune în fața unei comparații stupefiante. Păi acest „Sculați voi oropsiți“ nu are aceeași semnificație cu celebrul „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane“ ? Nu e cam aceeași mâncare de pește? Extremele se întâlnesc fără să țină cont de refuzul nostru de-a le admite întâlnirea. Iată cum niște versuri ale unui poet legionar, pentru care în primă fază a fost condamnat la moarte, spun același lucru cu versurile dintr-un imn de eliberare înălțat de urgisitul proletariat. Doar că, ironia soartei, din rândul acelora care intonau Internaționala au provenit ulterior tocmai călăii și torționarii din Gulagul comunist… Incredibil! Sculați, voi osândiți ai vieții… Păi ne sculăm ca să-i zdrobim pe cei care ne-au asuprit. Așa s-a creat, la urma urmei, Departamentul Securității Statului, cu toate anexele sale criminale. Într-adevăr, pare de necrezut, dar astfel stau lucrurile. În legionari, comuniștii au văzut cel mai aprig adversar, dar imnul lor prin care voiau să-i unească pe muncitorii din toată lumea era identic cu poemul lui Radu Gyr, care tot asta cerea: revoltă, eliberare de sub jugul noilor exploatatori, pretinși reprezentanți ai celor săraci și obidiți. Doar că, sincer să fiu, nu știu dacă într-o viitoare evoluție a istoriei, acel Gheorghe și acel Ion, odată ridicați la luptă și luând eventual puterea, nu s-ar fi preschimbat la rândul lor în alți călăi la fel de cruzi sau în demagogi odioși. O să mi se spună că, după 1989, au luat puterea. Da și nu, aici e marea cacealma sau marea perversiune care ne aruncă în ceață…
Spunând toate acestea, nu vreau să descarc de gravitatea mesajului un poem ca acela al lui Gyr, după cum nu vreau să fac din imnul Internaționalei un simplu text propagandistic. Fiecare are importanța lui și, ce mai tura vura, ne încălzește sufletele. Proletarul care în Occident câștiga în urmă cu două secole doar atât cât să nu moară de foame este cam pe aceeași poziție cu țăranul din România care în anii cincizeci ai veacului trecut vedea că, urmare a politicii de colectivizare, devine din demn proprietar de pământ un simplu truditor pe tarlaua statului. Amândoi aveau dreptul să se ridice la luptă. Nu este unul mai puțin autentic decât altul… Dar pe mine mă frapează această formidabilă întâlnire a extremelor. Nu ni se dovedește astfel că istoria este înzestrată cu un sarcasm fără pereche, făcându-i pe cei mai înverșunați și patetici dușmani simple marionete în aceeași piesă de teatru? Gheorghe, la o adică, poate ajunge, dacă nu securist, atunci sereist, dar câți Gheorghe din ăștia nu s-au înrolat în noile divizii ale represiunii sau ale mistificării? După cum la fel de mulți Gheorghe, dacă nu mai mulți, au rămas pe loc și au făcut parte, soarta lor, tot din cortegiile celor reprimați și mințiți. Oameni care înainte se aflau de aceeași parte a baricadei s-au pomenit pe poziții adverse. Se uitau, se uită unii în ochii altora și nu le vine să creadă. Cum e posibil? Uite că e. Am avut amândoi aceleași idealuri, dar istoria, cu o abilitate perversă, ne-a manevrat cum i-a plăcut ei.