Introducere în poemul care nu poate fi înțeles

Ion Mureșan face parte din categoria restrânsă a poeților a căror creație, deși parcimonioasă, poartă în filigran o pecete care îi face imediat recognoscibili. Chiar și atunci când – cum este chiar cazul lui – fac parte dintr-o generație afirmată in corpore, în jurul unei poetici de grup (postmodernismul), iar nu ca sumă de individualități puternice, bine delimitate. Numai trei volume exigue, apărute la mari intervale de timp – Cartea de iarnă, în 1981, Poemul care nu poate fi înțeles, în 1993, și Cartea alcool, în 2010 –, i-au asigurat optzecistului clujean o trainică legendă și un loc de prim-plan în ierarhiile liricii contemporane. În jurul lor s-a țesut o mică mitologie critică, preponderent orală și universitară, și un soi de așteptare înfrigurată a unui nou volum, a acelui volum, care să transforme entuziasmul receptării în certitudine.

Acel volum poate fi cel recent apărut și intitulat, șugubăț numai pe jumătate, Introducere în poezie.

Numai pe jumătate șugubăț, deoarece Ion Mureșan are, se știe, un mod foarte jucăuș de a fi serios. Venind înspre optzecism dinspre echinoxism, el a depozitat în straturile de adâncime ale texturii sale poetice un apreciabil bagaj cultural și este, în timpul liber (adică atunci când nu scrie poezie), un eseist original și un publicist mereu interesant. Intertextul și autoreferențialitatea, intruziunea autobiografică și limbajul cotidian nu sunt, în cazul lui, semne ale adeziunii la o generație și la un fel de a scrie, ci consecințe naturale ale întâlnirii unei naturi ludice, oarecum neobișnuite la un ardelean, cu o școală literară echinoxistă în care cultura serioasă reprezenta baza literaturii. Nu trebuie să ne mire, prin urmare, că la trei decenii după Poemul care nu poate fi înțeles – care a generat entuziasm critic, dar n-a produs, la drept vorbind, prea multe interpretări valide –, Mureșan ne-a pus la dispoziție, cu suspectă gentilețe, un fals (și totuși util) ma nual introductiv. O „introducere“ misterioasă, dar transparentă, în fond, în propria sa poezie.

Mai întâi, aș spune că Nicolae Manolescu a avut drep ta te, în Istoria critică a literaturii române, atunci când a scris că „Poetul trăiește, ca altădată Rimbaud, un sentiment de teribilă inutilitate. Poate doar Labiș și Dinescu, dintre poeții contemporani, să fi stat în aceeași măsură ca Ion Mureșan sub semnul poetului Iluminărilor. Nu e numaidecât «dezgustul» rimbaldian de poezie, cât acea revoltă juvenilă, acea «primitivitate» deliberată care decurg din el.“ Doar că acum, ajunsă la al patrulea volum, tema „dezgustului“ de poezie a devenit, mai degrabă, o adevărată preterițiune: adică o modalitate de a sugera taman contrariul a ceea ce afirmă: „Eu, când scriu o poezie,/ nu mai sunt un om slab și de nimic./ Când scriu o poezie nu mai sunt un om neajutorat./ Numai ce simt cum se așază sub mine/ un cărucior cu rotile,/ brusc sunt proprietarul unui cărucior pentru infirmi,/ unul cu roți nichelate./ Sunt îmbrăcat în haine curate, de sărbătoare și,/ în brațe cu un buchet mare de flori/ și cu o păpușă cu fața veselă,/ pornesc, foarte mândru, spre biserica de la colțul străzii./ Pe drum întâlnesc mai mulți oameni./ Ei mă salută cu compasiune./ – Viața are părțile ei luminoase – le spun./ Rugați-vă!“ Iar această neputință este, deopotrivă, a limbajului însuși și a poetului care-și contemplă cu amărui umor această neputință: „Eu stau pe ruinele minții mele și beau vodcă./ Beau și caut, și caut, de-a lungul și de-a latul limbii/ române/ un cuvânt nefolositor,/ un cuvânt inutil./ Unul pentru care să merite să trăiesc/ până mâine./ Și nu găsesc niciunul./ De atâta ploaie,/ numele se îngălbenesc și cad de pe lucruri/ și de pe oameni,/ cum cad toamna frunzele în păduri./ De atâta ploaie,/ înțelesurile se veștejesc în cuvinte/ și cad și ele,/ cum cad toamna frunzele în păduri./ De atâta ploaie,/ trupul meu se surpă/ Acum a ajuns o grămadă de moloz.“ Abia acum se vede limpede că opțiunea pentru „poetica realului“ și pentru limbajul cotidian a avut, la Ion Mureșan, semnificații inverse față de interpretarea care i-a fost dată în anii 1980. Poetul e fidel mai degrabă acelei forme „piezișe“ de rostire postmodernă – conținută în vechiul vers al lui Nichita Stănescu din Frunză verde de albastru (din volumul Oul și sfera, 1967): „și-am zis pară de un măr,/ minciună de adevăr“ –, decât ideii lunediste de coborâre a poeziei în stradă.

De aceea, ludicul din poezia lui Mureșan e mai întotdeauna grav și are frontieră directă cu tragicul, ca în poeme memorabile, cum sunt Copilul cu două capete și, mai ales (întrucât conține în subsidiar și tema „neajunsului de a fi poet“), Poem despre lupta poetului cu Făt-Frumos. Gratuitatea jocului, sugerată la nivelul stilului, este contrapunctată de greutatea semantică, mergând până la cruzime, a discursului pseudo-autobiografic despre condiția poetului în lumea grăbită și bezmetică de azi: „După o vreme,/ după multă vreme din capătul cearșafului se apropie/ un grup de țărani cu coase și securi pe umăr./ Strig înspre ei:/ – Vă rog să-mi tăiați capul!/ – Noi suntem ardeleni, noi nu ne amestecăm în/ treburile altuia!/ Cel care te-a băgat acolo nu e ardelean. Noi ardelenii/ dacă începem un lucru, îl ducem până la capăt./ Noi suntem grăbiți,/ noi vrem să ajungem cât mai repede/ la răscoala de la Bobâlna./ Și cu coasele pe umăr dispar toți sub pernă./ Eu simt că o să mor, aici în zăpadă, înghețat./ De aceea, chiar acum vă rog pe dumneavoastră:/ – Tăiați-mi capul!“

Trebuie reamintit și că nu Florin Iaru sau Mircea Cărtărescu, ci Ion Mureșan este cel care a turnat primul, în „alambicul“ poeziei optzeciste, infuziile de absurd și de oniric, în descendență suprarealistă. Ca să ne atragă atenția asupra con venției onirice, aici, în Introducere în poezie, procedeul este simultan subliniat și denunțat: „Astă noapte am visat un vis pentru care nu am studii:/ am visat că sunt tractorist, dar eu nu am făcut/ niciodată școala de tractoriști.// Speriat, căci eram totuși la volan fără carnet de/ tractorist, cu motorul pornit, duduind, cu plugul cu trei/ brăzdare înfipt la mijlocul ogorului, am întors cheia în/ contact și am oprit motorul./ […] Aici, pentru câteva clipe visul s-a rupt. Apoi, brusc/ patul meu a început să trepideze, să mă zgâlțâie, să/ mă zdruncine. M-am trezit și am văzut că roata volantă/ prinsă pe partea dinspre fereastră a patului a început/ să se învârtă cu o viteză ne bună./ […] Umilit și nervos am pornit/ tractorul meu Universal 450 cu plăcuță de UTOS (Uzinele/ de Tractoare Orașul Stalin) și ocolind casa parohială, am/ coborât pe uliță, iar când am ajuns în fața casei mele am/ adormit la volan și am intrat cu tractor cu tot în pat, sub/ plapumă. Cum nu am nici acum carnet de tractorist,/ povestesc visul acesta numai oamenilor în care am mare/ încredere.“

E remarcabilă, după gus tul meu, capacitatea lui Mureșan de a „dia loga“ cu operele unor confrați, în poezii care sunt, la origine, oca zionale și/sau dedicații, dar pe care reflecția genuină le ridică la statutul de mici arte poetice. Aceasta, deoarece poetul este, cum spuneam, un om cultivat, cu studii și lecturi serioase (a absolvit Filosofia la Universitatea „Babeș-Bolyai“), și un atent și iscusit cititor. Latura livrescă a poeziei sale – din texte ca Poem (dedicat Lui Alexandru Mușina – in memoriam), Ioan Es. Pop îmi trimite… sau Dezagregarea (adresat Domnului Mihai Șora) – conține mai mult decât niște reverențe confraterne. Mureșan intră pe sub pielea operei celui astfel salutat și o citește (mai exact, răscroiește) în stil propriu: „Nu pentru că nu aș avea altceva mai bun de făcut/ lucrez la desăvârșirea mea,/ dar m-am săturat să spun ceea ce vreau să spun./ Idealul meu este ca atunci când vreau să spun ceva/ să spun altceva,/ atunci când vreau să scriu o literă,/ să scriu altă literă./ Idealul meu este să dezagreg mecanismul acesta perfect/ și hidos ca un diamant./ Să tai legăturile./ Să scot scrierea și limbajul meu de sub dictatura/ creierului meu,/ de sub dictatura voinței mele.“

Ar mai fi multe de spus și despre umorul lui Mureșan, mai ales că umorul, e limpede, de regulă nu face casă bună cu lirismul. Dar la el face. După cum și absurdul se împacă bine, în această poezie inconfundabilă, cu banalitatea limbajului cotidian, aparent inteligibil. Erotica poetului, de asemenea, ascunde în stil barochist o latură sensibilă și vulnerabilă: aceea care fuge de propria sensibilitate scriind poezii „prozaice“ cu scene domestice sau refugiindu-se în vise transparente.

Mă mărginesc să conchid că, și dacă nu reprezintă un mare spor cantitativ al operei lui Ion Mureșan, Introducere în poezie e un volum înalt, de o admirabilă unitate stilistică și valorică, prin care poetul iese (nu știu pentru cât timp) din propria legendă și revine spectaculos în prim-planul literaturii de azi.