Dacă trebuie să faci o listă cu poeții optzeciști, rapid, riști, adesea, să îl uiți pe Dumitru Chioaru. Acest lucru se întâmplă nu din faptul că opera acestuia este mai puțin importantă decât a altor poeți optzeciști, ci fiindcă statutul de „cel mai discret echinoxist“, după cum îl caracterizează Ion Bogdan Lefter, îl situează în zona în care se zămislesc lucrurile importante, dar care nu sunt supuse unei juste vizualizări și judecăți publice. Volumul care adună Opera poetică a lui Dumitru Chioaru, parte dintr-o excelentă colecție inițiată de Călin Vlasie, este o adevărată legitimare la o „judecată de apoi“ a poeților, cu o reintrare spectaculoasă în prim-planul poeziei de azi. Fără să fie un poet productiv, cu doar patru volume de poezie și o consistentă „addenda“ cu inedite, reordonate în câteva antologii fie tematice, fie de etapă, Dumitru Chioaru se lasă descoperit de această dată în integralitatea poeziei sale.
Opera poetică a lui Dumitru Chioaru, citită „dintr-un început“ aflat în plină efervescență de afirmare a generației 80, până la poezia de maturitate, de astăzi, a evoluat ca în celebrul fenomen pororoca, din inima Amazonului brazilian. Ce se petrece, în esență, prin acest fenomen? În luna martie mai ales, apele Oceanului Atlantic urcă pe cursul fluviului Amazon, cu un zgomot specific, producând un spectacol unic, valurile cresc în înălțime de la vărsare spre izvor. Spun aceasta despre opera lui Dumitru Chioaru, pentru că poezia sa din ultimele volume reacționează ca apele oceanului care forțează barierele spre începuturi. Poezia din Seară adolescentină, volumul de debut, de exemplu, are cumințenia cu care „adolescentul“ ia în posesie lumea, cu buna-cuviință învățată în bibliotecă, în școală, în familie, în societate. Nu avem de a face cu un spirit rimbaldian, aproape nelalocul lui într-o lume cumințită de istorie, cu ideologii care acționau ca un adevărat „spirit procustian“, din care refugiul cel mai profitabil era în bibliotecă. În compensare, există un descriptivism care pornește de la tendința de a observa totul, de a spune totul, de a exprima uimirea și de a uimi pe cititor, în același timp.
Tonul poemelor evoluează, de la volum la volum, într-un crescendo de stare, de dinamism, de insurgențe poetice care tulbură pacea din inima poemului, a poetului, dar și a cititorului, „duhul“ optzecist, ludic, provocator, se manifestă mult mai pregnant. Chiar în volumul Secolul sfârșește într-o duminică, apărut în anul 1991, cu poeme scrise în majoritate tot în deceniul precedent, deja avem imaginea unui poet care depășește faza descriptivismului, cu o implicare emoțională care produce versuri memorabile, de o senzualitate cuceritoare. În volumul Noaptea din zi (1994) poetul este „un profesionist al suferinței“, descoperă că „ispitele și părerile de rău/ – toate sunt ca și viermii/ ce nu-și găsesc locul decît în rană/ ca un cor de măicuțe leproase/ pe o insulă îndepărtată“, iar viața este o poveste aproape absurdă în care „cobori și urci scări fără țintă/ cu urechile împăienjenite/ cu nările de scrum/ cu gura plină de lut/ cu viața întreagă – o umbră/ ce te strînge de gît“. Un sentiment de sufocare și de revoltă traversează volumul, oximoronica noapte din zi este efectul constatării că ești, la un moment dat, „mai singur decât Dumnezeu“, iar evoluția omului/ omenirii nu depășește universul firului de iarbă.
Odată cu volumul Viața și opiniile profesorului Mouse (2004), poezia lui Dumitru Chioaru intră în atmosfera unei realități incisive care pătrunde prin toate fisurile în viață, în inimă, în text, discursul devine mult mai direct, ironia este efectul unui superior înțeles de pierdere.
Și dacă tot am vorbit de pororoca, valurile oceanului care iau cu asalt cursul fluviului se manifestă în poeziile din „addenda“, adunate sub titlul Melancoliile unui bătrân cărturar. Optzecismul, atitudine și insurgență chiar, se regăsește în aceste poeme „târzii“, care adună experiența de viață, biblioteca nu mai încorsetează, cu aerul ei sobru, apăsător, discursul poetic. Eliberat de constrângeri, textul îl provoacă pe cititor, imaginile se adună dintr-o lume tot mai largă, de la Paris la New York, de la Rimbaud la Pessoa, în matca unei memorii îmblânzite, care se îngustează ca un curs de apă: „Știi dragul meu/ în oraș și-a făcut apariția/ domnul Faustofel ras în cap/ cu ochelari de soare/ îmbrăcat în blue jeans și sacou/ din catifea raiată poartă sub braț/ baston cu măciulia înfățișînd un cap/ de pudel de gît i-atîrnă camera/ de filmat la toate întîlnirile mondene/ proaspăt bărbierit și zîmbitor e șic/ – are bani și-aș putea să vă fac cunoștință/ – mă ispitea Poesia …“.
Poet care a scris încă de la debut dincolo de mode, uneori chiar împotriva curentului provocat și promovat de generația poetică din care face parte, Dumitru Chioaru demonstrează că poezia adevărată reacționează în fața timpului ca în proba turnesolului, care n-o ascunde, ci o pune și mai tare în evidență.