Întâmpinat cu discreție în 2006, romanul Grafferul din lift este reeditat laolaltă cu continuarea, Grafferul din Suedia, Constantin Abăluță lărgind fabulațiile la scară universală. Însumate, cele peste 600 de pagini reclamă cititori de ocazie și profesioniști care să desprindă din catalogul de ființe eteroclite un șablon expresiv pentru contemporaneitate. Din păcate, proza lui Constantin Abăluță a suferit în relația cu critica literară. Cauza e neputința acoperirii ansamblului teoretic pe care el gândește ficțiunea. Lecturile lui au puțin spre deloc influențe din spațiul anglo-saxon și, aproape exclusiv, Abăluță e un francofon specializat în asimilarea marginalilor exemplari. Precum sunt Marcel Schwob (tradus de Gabriela Abăluță), vizionar rămas în umbra celor pe care i-a influențat, de la Wilde la Borges și alți giganți ai modernității. Dar mai cu seamă Abăluță rămâne singurul epigon al școlii belgiene „CoBRa“, gruparea din care s-a desprins Christian Dotremont (tradus, la începutul anilor nouăzeci, chiar în România literară, de Ion Pop), autor care elogia fuziunea dintre arte pentru a crea totalitatea visată de la începuturi. Printre altele, promotorul „logogramei“, cu fortificații vizuale ale cuvintelor.
În cele două romane, Abăluță nu e suprarealist. Nu în termenii consacrați. Pe urmele grupării belgiene, el modelează materialul fabulației prin interacțiuni insolite. Subintitulate, ca toate prozele lui Abăluță, „romane graffiti“, trebuie, așadar, să trimitem cititorul tot la programul „CoBRa“, în care arta stradală fusese experimentată ca reacție contestatară față de limitările zilei. De asemenea, romanele lui Abăluță sunt însoțite de gravuri și picturi inspirate de obiectele imposibile ale lui Escher, dar în cheie proprie, fluidizând geometria, iar portretele din alte cărți amintesc de Asger Jorn, danezul care alerta, și el, teoria unificării simțurilor dintre arte. În proza lui Abăluță nu contează povestea, ci procesele ei inconștiente, armonizarea mulțimii de personaje secundare, fiecare capitol putând fi citit ca o pictopoezie cu tâlc, la fel ca titlurile abracadabrante. Sigur că modelul central al lui Abăluță e Alfred Jarry, cel care parodia realitatea cu știința semnificațiilor. N-aș putea numi altfel romanele lui decât patafizice, întrucât nucleele absurdiste se ramifică în teoriile excepției și unicității (ca la Schwob), cu descătușări de energii ludice și grotești, cu trivialități înscenate ce dau senzația că putem citi la nesfârșit întâlnirile lui Filip Albi (Decrețelul 113) cu legiunile de ființe contorsionate în hobby-uri unicat. Impresia este de circ uman, de curiozități asamblate pe fundalul unui București invadat de melci negri, de cinici protocolari, de înscenări diabolice și condiționări pentru iluzoria libertate a unui graffer ce se minte că intermediază pierderile prin reproducerea lor pe ziduri.
Ne-ar trebui câteva pagini ca să enumerăm numai lista de personaje extravagante lipsite de istoricitate, căci aptitudinile configurează realul și nu invers. Cred că termenul de intermediaritate este ideal pentru a pricepe de ce Abăluță așază între personaje, întâmplări și alegorii apocaliptice, un cititor care va fi, fără îndoială, descumpănit. Pentru că noțiunea susține distincția dintre ce interpretăm și ce propun operele de artă, iar împreună, percepția, interpretarea și sugestia lor fabrică simulacrul realității. Există, în același timp, prin zecile de capitole cu scene din spectacolul unei lumi a excepțiilor ce guvernează realul, care e proza lui Abăluță, un vid căscat din hazardul îmbrățișat de protagoniști. Fără întoarcere, examinarea vidului duce la interiorizare: în primul roman, Filip crede că e înconjurat de tot ce va deveni, știe că hazard înseamnă „a acționa înlăuntru-mi“, iar în Suedia, își suprapune biografia cu povestea omului care și-a scufundat capul în trup realizând conexiunea cosmică.
Deznodământul rezonează în cele două mari interogații: în primul roman – La ce mai folosește să fii tu însuți, iar din al doilea – Viața mea a început să fie o recapitulare involuntară a morții mele. Cel mai norocos ghinionist din lume, iată personajul în jurul căruia satira socială a lui Abăluță se odihnește cale de sute de pagini, în care convalescența prezentului nu poate fi bruiată decât de enciclopedia ființelor-excepții. Pledoaria lui Abăluță elogiază liberul-arbitru devenit, ca anonimatul, o iluzie în labirintul consumerist. Parabola omului căruia nu-i rămâne decât să agonizeze sub propria carapace.