Vieți paralele
tu citești o scrisoare
care ți se revarsă peste mâini
ca o ploaie acidă
cineva scrie acolo
mai dați-mi o pasăre
s-o respir
la gardul cimitirului
un trandafir se desfoaie
când bate toaca
Flori de geam spart
cine era doamna care ne citea o
poveste
în care timpul nostru de copii
era un copil
intrând pe jumătate în zid
într-o mânuță cu buchete de
flori
de geamuri sparte
iar cu degetele de la cealaltă
căutându-ne obrajii
avea fața de iarbă uscată
și de întuneric topit
în ochii unei perechi de bufnițe
în zbor
și era
într-o lună lichidă
și fierbinte înfășurată
și tot pieptăna și o tot muta de la
umbră la soare
și o întorcea de pe față pe dos
ca s-o ferească de corbi
blana roasă de molii
a unui izvor
Catedrale și căpițe de fân
tu pictezi o înserare de martie
punând pe pânză sconcși
împăiați
și o balanță cu păsări care-și iau
zborul
de pe talerele ei
în mine ai lăsat un pod
pe sub care curg bărci de hârtie
lumânări cu flacără albă
ținute în mâini de un șir de femei
care se îndreaptă spre un tunel
par lebedele pe cerul din apă
afară din ramă au mai rămas
catedrale și căpițe de fân
Un ou pe o față albă de masă
în fiecare dimineață grăbit să-mi
transcriu ultimul vis
lovesc cu umbra degetelor cerul
și se preling din rană pe tăblia
mesei
picături de cerneală
„În nori se vedea un mare oraș“
așa cum o noapte ne adună cu
brațele ei
laolaltă cu vântul și focul
strada pe care ne plimbam era o
stradă de ochi
ai cuiva
care ține cu mâinile o elice
în vreme ce casa i se scufundă
de-atunci
nici mansarda
nici salonul
nici dormitorul
numai pianul
în notele căruia ninge
iar noi putrezim
stă în văzduh
ca un ou pe o față albă de masă
Obiecte căzute din cer
umbra ta
citind dintr-o carte
pe pereți curgea
roua neagră
din penele rândunicilor
Locuire
pe un perete al camerei mele
zilele au un fel de mâner
de care dacă tragi
se deschide o ușă
acolo locuim noi de la o vreme
de îndată ce ai trecut pragul
și rămâi pieptănându-te la
fereastră
vântul începe să rupă din tine
mari frunze de castan
pe care le lipește de cer
eu îmi privesc degetele
căzând unul după altul
cum ar părăsi o grădină
crăpată de arșiță
și uite așa a trecut
și ziua de mâine
Pentru tine am cumpărat un nor
viața mea se muta de la mine
așa cum părăsește cucuveaua un
horn
de acolo mă mai privea o dată
pieziș
în timp ce spini de lumină
îi creșteau din ochi
fiecare noapte e un coridor
pe care alerg
înfășurat într-un prosop
diminețile
în tăcerea dintre uși și ferestre
ironia își desface aripile
mă privește
cu codițe și cu o mie de fețe
printre ochiurile unui coș de
cireșe
pentru tine am cumpărat un nor
îmi mai spune ea
la plecare
Biblie și oglindă
te așteptam pe o bancă și cred
că-mi cădeau stele în ochi
ziua apunea ca o femeie care
primește
o floare
te auzeam înotând
cu bulgări de cărbune încins
împrăștiai orizontul
pe valuri de piatră sură
apoi pe valuri de piatră verde
așa cum ai mărturisi în șoaptă
o crimă
în fața unui glob de păpădie
frunzele castanilor aplaudau
îndelung
apusul acela putred și sângeriu
iar pe când mă uitam în oglindă
încet deveneam
o fereastră care se deschidea
într-un zid
și prin mine trecea rochia ta albă
de vară
Șoarecii timpului
noaptea de martie
taie cu o foarfecă păduri de
zăpadă
și panglicile lor negre flutură
în pliscurile unui stol de cocori
în calendar
șoarecii rod capătul unor luni
dar nimeni
niciodată
cu ochii lui
nu i-a văzut
Podul
țin în mână o punte care se
arcuiește
iar la celălalt capăt sunt tot eu
la un geam
pe punte e o zi fără cer
și cei care se întorc de pe mal
nici nu le mai pot ocoli
calcă pe duiumul de stele
ca pe degete subțiri de copii
întinse să adune un pumnișor de
alune
și încă nici nu știu cum o să se
joace
odată ce vor ajunge acasă
cu pereții casei orfani
deasupra tuturor tremură liniștea
ca o libelulă înainte să se așeze
pe o trestie
dar aceia nu suntem noi
sunt resturi de coloane dărâmate
aruncate în gropi
Sensul pământului
încă de ieri mâinile mele
începură să vadă
și sus
un vârtej de vânt făcea liniște
printre stele
și le arăta sensul pământului
acolo
erau grupuri de oameni stând
jos
și printre ei
tinere doamne de floarea-
soarelui
îi îmbiau cu ultimele felii subțiri
de apus
pe niște tăvi de aur ispititoare
iar cuțitul de tăiat cerul
îl țineai tu
un ciob de sticlă
înfipt în luna
care te ruga fierbinte
cu ea în brațe să vă ascundeți
sub un dulap
Ecoul și adâncimile stâncii
în foșnetul rochiei sale de catifea
ea regreta amarnic
că a vorbit
apoi mi-a făcut de mai multe ori
semn
că tocmai a coborât cu zăpada
din nori
ca să-mi aducă de-acolo
umbrela
și cele două aripi
pe care le uitasem când m-am
născut