Între Henry James și Galsworthy

Nu fără o participare emoțională am citit monografia Lianei Cozea Dana Dumitriu. Portretul unei doamne, reluare a primei versiuni, cea publicată în 2000. Autoarea a plecat într-o lume mai bună în primăvara lui 2022, la puțin timp după ce îi obținusem promisiunea de a participa la o întâlnire de dezbateri cărturărești răsplătitoare.

Un șir întreg de cărți semnate de Liana Cozea mărturisește stăruința unei pasionate de literatele românce care s-au dedicat romanului și povestirilor; în fond o justițiară ce revendică mai multă atenție pentru talentul și sensibilitatea beletristică a femeilor. Încă din prima carte aducea în atenție câteva nume meritorii de Prozatoare ale literaturii române moderne (1994), restrângând ulterior discuția la un Cvartet cu prozatoare (1997). Următoarea etapă a fost cea a monografiilor dedicate unor romanciere reprezentative: Dana Dumitriu. Portretul unei doamne (2000) și Exerciții de admirație și reproș. Hortensia Papadat-Bengescu (2002), cărți ce acreditau contribuții artistice de prim rang, oferind argumente solide pentru considerarea lor mai valorizantă, mai atentă. Confesiuni ale eului feminin (2005), oferea spectacolul comentării însemnărilor adolescentei Jeni Acterian, ale notațiilor de la începutul comunismului la Sorana Gurian, a suferințelor carcerale ale Oanei Orlea și ale Lenei Constante, ale anilor de exil ai Monicăi Lovinescu și ale atmosferei de amurg totalitar din ultimii ani ai dictaturii lui Ceaușescu, așa cum apăreau la Tia Șerbănescu. În Al doilea eu, autoarele de jurnale și de memorii selectate sunt Maruca Cantacuzino-Enescu, Nina Cassian, Gabriela Melinescu, Ioana Em. Petrescu, Alice Voinescu: binevenită contextualizare și readucere în atenție a unor condeiere cu o reputație scriitoricească bine stabilită, întregindu-se o galerie conturată cu perseverență, de la un volum la altul. Și chiar dacă Patru critici literari. Jurnale și memorii (2018) aborda literatura confesivă a unor autori de sex masculin – Nicolae Manolescu, Mircea Zaciu, Gabriel Dimisianu și Gheorghe Grigurcu –, ducând mai departe explorarea literaturii mărturisirilor, predominanța criticii literare aplicate femeilor de-a lungul unei întregi cariere de investigatoare a literelor contemporane echivalează cu punerea în practică a unui program de explorare sistemică, chiar dacă nu și sistematică.

În aceste împrejurări ce mărturisesc o consecvență vocațională și o alegere tenace, reeditarea monografiei despre scriitoarea complexă care a fost romanciera și eseista Dana Dumitriu dobândește o dublă semnificație: împrospătarea propunerii de lectură a scriitoarei prea repede dispărută, dar și revenirea asupra unei lecturi meritorii, atente și sensibile, mărturisind empatie, dar nu în detrimentul exersării spiritului critic.

Pentru Liana Cozea, Dana Dumitriu rămâne prilejul unui sondaj de profunzime în care trecerea în revistă a cărților publicate poate dezvălui resorturile psihologice care au condus la scrierea acestora, la conceperea fizionomiei exterioare și interioare a personajelor, ca și la faptele relatate înseși. Se descoperă astfel, pe seama protagoniștilor mai multor romane ambientate într- Românie strict contemporană – este vorba de anii 1960-1970 ai secolului trecut –, „o structură puternic meditativă, aptă să transforme impulsurile exterioare, impresiile existenței concrete în «materie reflexivă, în trăire senzorială, în viziune subiectivă, irepetabilă, un erou predispus dramei, terorizat de curiozitate și excesiv dominat de afect»“. „Voluptate a analizei“ și „extraordinară intuiție a spectacolului interior“ sunt elemente de diagnostic admirativ administrat Danei Dumitriu de cea care o considera, fără îndoială, unul dintre scriitorii postbelici de mari resurse. În această calitate, eseul autoarei despre C.A. Rosetti este calificat ca „dens și extrem de seducător studiu“ evidențiind „o fină intuiție a oamenilor“, precum și „știința decantării esențialului de insignifiant, a generalului de particular“.

În relativ scurta sa viață, autoarea a izbândit nu doar să publice un șir de narațiuni viabile, demne de interes pe mai departe, ci și să articuleze o trilogie de substanță istorică, Prințul Ghica (1982 – 1986), în care însă accentul nu cădea pe spectaculosul romanesc exterior, ci pe complexitatea vieții interioare a personajelor recrutate din ceea ce s-ar putea numi istoria victoriană a românilor. Aducerea în discuție a demersurilor de aprofundare a artei scriitoricești din eseurile despre Henry James, despre Virginia Woolf și despre Lawrence Durell a permis identificarea câtorva dintre reflecțiile de factură teoretică și critică pe seama artei literare, în raport cu care propriul meșteșug și talent s-au rafinat și s-au modelat.

Marele câștig al cărții este, probabil, nu doar acela că seria prozatoarelor de relief din literatura română – de la Hortensia Papadat-Bengescu la Gabriela Adameșteanu – s-a completat cu justețe prin alăturarea admirabilei autoare de roman psihologic și de roman-frescă à la Galsworthy care este Dana Dumitriu (de ce întârzie oare restituirea într-o serie critică de Opere a acestei prozatoare?), ci faptul că prin cartea Lianei Cozea, un demers critic intuitiv și solid conceput, se acredita vocația unei comentatoare memorabile care, la rându-i, lasă o moștenire literară de substanță.