Principala dificultate în materie de povești pentru copii ambientate în cotidian și în actual îmi pare a fi saltul spre aventură, spre fantezie, spre exemplaritate. Salt care e oare cum obligatoriu pentru a depăși dezvrăjirea lumii și a recupera vraja acesteia. Unii autori folosesc, pentru a obține efectul scontat, recuzita unui imaginar dezlănțuit la care se ajunge printr-o translație de la actualitatea cotidiană, predictibilă, trimițând-o pe Alice în Țara Minunilor sau pe Peter Pan la întâlnirea cu pirații, iar pe Dorothy în Oz. Alții preferă să plonjeze direct în Țara Fanteziei, imaginând teritorii, personaje și evenimente ce nu prea au de-a face cu lumea de proximitate căreia îi aparține cititorul și la care acesta se întoarce la sfârșitul lecturii (Frăția inelului a lui Tolkien ar putea servi ca exemplu-sinteză pentru această formulă; nici Narnia a lui Lewis nu este altceva). Prima opțiune a scriitorului de povești, înainte chiar de a așterne pe hârtie – sau pe ecranul computerului – primul rând nu poate fi alta decât să știe… de unde începe.
În Invizibilii, Ioana Pârvulescu pornește de pe solul sigur al realității imediate: o fetiță cu imaginar iconic transformă instinctiv literele în desene, dovedindu-se – tocmai datorită originalității ei – incapabilă să citească. Ceea ce începe astfel se dovedește, de la o pagină la alta, o mică și cuceritoare odisee a inițierii în experiența lecturii; dar și a primului contact cu câteva dintre textele de referință ale literaturii pentru copii și adolescenți scrise de autori străini și români. Aparent, lucrurile se consumă, cu destule delicii, în acest perimetru. Dar autoarea a avertizat dintru început că a scris o carte pentru cititori „de la 8 la 108 ani“, precizare care mă îndreptățește pe mine, autorul acestor rânduri – mai aproape de 108 decât de 8 ani, de-acum – să văd în Invizibilii și o posibilă replică, în registrul poveștilor, desigur, la Numele trandafirului, faimosul roman al lui Umberto Eco. Fiindcă și aici, ca și dincolo, aventurile au loc printre cărți, într-o bibliotecă. Și aici, la fel ca dincolo, tema se leagă de cunoașterea mediată de carte, chiar dacă la un alt nivel și în alte împrejurări. Și aici autoarea recurge la patrimoniul cultural al umanității, invitând în paginile ei eroi faimoși ai literaturii, precum Micul Prinț, Muc cel Mic, Pinocchio, Anton Lupan și Tom Sawyer cu prietena lui Becky. O face altfel decât Eco, unde călugărul nevăzător Jorge da Burgos amintea de Borges, iar monahul-detectiv Baskerville îl evoca – tot indirect – pe eroul lui Conan Doyle, binecunoscutul Sherlock Holmes. Înrudirea de spirit între cele două se exprimă ingenios și pare plauzibilă.
Dincolo de asemenea clenciuri care surprind plăcut, ridicând lectura copiilor de peste 40 de ani la un alt nivel decât cea elementară, binevenită în cazul celor de 8, textul curge de minune spre deznodământul așteptat, eliberator (predictibil fără a deranja).
Dar mai este ceva… Cartea se edifică pe o… filosofie. Ea este cuprinsă în câteva remarci și un cod al invizibililor cu aspect parenetic. Un personaj spune: „Cărțile au toate vârstele. Se transformă. Se schimbă și te schimbă“. Și pe urmă vorbește despre „Una dintre calitățile prin care cărțile îi depășesc pe oameni. Îi depășesc. Sunt ființe superioare, cu multe vârste deodată. Nevertebrate – Vertebrate – Om – Carte, asta e scara evoluției! Scara vieții“. În acest sistem de reprezentări, în această librocrație, superioritatea cărții, indiscutabilă, se manifestă și pe alte dimensiuni. „Cărțile se întind, sunt lumi cu multe etaje și o grămadă de uși nevăzute. Chiar când te iau prizonier înăuntrul lor, îți deschid o grămadă de drumuri. Au ferestre, porți, portaluri, îți lărgesc lumea“. Ideea unui prizonierat care, în loc să închidă, deschide căi și mărește extensia universului personal, prin expandare, dar și prin aprofundare, este fertilă și pune în pagină în mod plastic gânduri cu care mulți dintre noi sunt de acord, pe care le frecventam în alte formulări (unii spun, de pildă, că lectura este un „drog, singurul benefic“). Imaginația autoarei proiectează asupra acestei observații o sugestie de decor combinat, à la Piranesi-Escher, oferind o perspectivă arhitextonică și chiar urbanistică asupra librouniversului.
Dar acest univers are și un cod al său, cum spuneam, unde legile sunt decalcuri după binecunoscute proverbe românești, fiind asumate de autoare în chiar prezentarea ei: „Cine citește de dimineață departe ajunge. Cartea-prietenă la nevoie se cunoaște. O carte bună se cunoaște de dimineață. Cartea e brățară de aur. Cu o carte nu se face primăvară. De ce carte ți-e frică nu scapi. Cine sapă cartea altuia cade singur în ea. Cartea bună trece primejdia rea. Apa trece, cărțile rămân. Munte cu munte se-ntâlnește, dar om cu carte“. Ele „rimează“ de minune cu unele stipulări din Codul secret al Invizibililor: „Când citești un personaj, și personajul te citește pe tine. […] Cărțile au trup și suflet, dar nu au vârstă. […] Deși nu îți vorbesc direct, cărțile îți vorbesc doar ție. […] Cărțile nu mor niciodată“.
Codificarea lecturii și a statutului cărții este al treilea nivel al poveștii oferite de Ioana Pârvulescu, ilustrând de minune condiția etajată și intricată a literaturii pentru cei între 8 și 108 ani. La sfârșitul parcurgerii cărții poți rămâne însă cu cea mai substanțială formulare ținând de etica ce stă atât la baza comunicării verbale, cât și la cea a scrisului și cititului, a obiectului carte, deci: „Poți să iei orice lucru îndărăt de la cineva, dar niciodată cuvintele“. De ținut neapărat minte!