Lucrarea doamnei Raluca-Nicoleta Spiridon – la origine o teză de doctorat – și-a propus și a reușit să ofere, pornind în principal de la documentele fostei Securități, o perspectivă de ansamblu în legătură cu mecanismele represive la care a fost supusă lumea scriitoricească din România în lungul deceniu șase.
Volumul este structurat în șase secțiuni care, în linii mari, urmează criteriul cronologic. Primul capitol – Reorganizarea structurilor profesionale ale scriitorilor și ale instituțiilor universitare și academice. Primele acțiuni de epurare în rândul scriitorilor (1944-1948) – urmărește traseul instituțional complicat prin care a trecut organizarea mediului literar, de la Societatea Scriitorilor Români la Uniunea Scriitorilor. Sunt surprinse mai multe teme relevante: controlul instituțional asupra vieții literare; spațiile de autonomie culturală și treptata lor sufocare; reformarea în sens comunist a universităților și asaltul politic contra vechii Academii (acțiuni care au lovit și numeroși scriitori). Este o întreprindere meritorie de istorie instituțională care reconstituie – prin apelul la o multitudine de surse – secvențe din trecutul SSR, al Fundațiilor Regale, al unor edituri, tipografii etc. Dincolo de exploatarea adecvată a documentelor de arhivă, cele mai multe provenite de la CNSAS, credem că un punct forte al cărții este și folosirea surselor deschise – mai ales a actelor normative din primii ani postbelici. Este un demers cu atât mai demn de salutat cu cât, în căutarea elementului senzațional, mulți istorici s-au concentrat asupra materialelor de arhivă, uitând sau neglijând legislația care a guvernat epoca istorică de care s-au ocupat.
Al doilea capitol este consacrat cadrului general al evoluției mediului literar și creionează câteva tipologii de scriitori. Ies în evidență mai multe profiluri de personaje ale spațiului literar; nu lipsesc din acest peisaj foștii avangardiști ale căror evoluții sunt urmărite și redate în mod nuanțat. Autoarea nu se înșeală atunci când constată că fiecare reprezentant al avangardei a fost un caz aparte, cu opțiuni diferite și evoluții care au variat în timp. Următorul capitolul – La periferia vieții literare: supraviețuitori și marginalizați – reprezintă de fapt o analiză atentă a trei studii de caz (Arghezi, Blaga, Șerban Cioculescu), toate întruchipând într-un fel sau altul forme ale refuzului de a colabora cu regimul sau tipuri de rezistență interioară. Raluca Spiridon surprinde, în același timp, atât modul de funcționare a polițiilor secrete de dinainte de instalarea guvernării Groza, cât și organizarea urmăririi informative sub comunism. Autoarea s-a concentrat mai mult asupra mecanismelor represive – impuse de poliția secretă și de organele ideologice – care au condus la scoaterea din viața publică și literară, cel puțin pentru un timp, a unor importanți scriitori.
Capitolul al patrulea – dedicat biografiilor carcerale ale unor scriitori – este unul dintre cele mai consistente ale lucrării și surprinde câteva cazuri ilustrative și bine documentate ale unor oameni de litere trecuți prin universul concentraționar – Nicolae Balotă, Adrian Marino, Sergiu Dan, Ovidiu Cotruș, Ion Caraion, Dumitru Iov, Virgil Carianopol, C. Ciopraga, Constant Tonegaru, N. Batzaria, Andrei Ciurunga, Pan Vizirescu ș.a. Toți au fost și rămân victime ale comunismului, dar unii dintre ei – mai ales sub constrângere – au devenit și surse ale Securității. Raluca Spiridon nu emite însă judecăți moralizatoare, ci doar constată pe un ton calm, academic, sinuoase evoluții în biografia personajelor sale aflate sub teroarea istoriei. Următorul capitol – Revoluția din Ungaria și arestările în mediile studențești și intelectuale din România – se concentează asupra unor studii de caz (Alexandru Ivasiuc, Marcel Petrișor, Ștefan Aug. Doinaș, I.D. Sîrbu, Paul Goma), dar evocă în același timp și finalul unei scurte perioade de dezgheț de la mijlocul anilor 1950. Cei enumerați nu erau propriu-zis scriitori afirmați la momentul arestării, dar studierea biografiei lor în relație cu organele represive și cu momentul 1956 este relevantă pentru a urmări evoluția viitoare în mediul literar.
Ultimul capitol – Opera literară ca act incriminator. Extinderea vinovăției la redactarea și deținerea de opere literare în cazul anchetelor penale din perioada 1958-1964 – este important pentru că urmărește contextul extern și intern al organizării proceselor în urma cărora lumea intelectuală a fost puternic lovită prin sentințele pronunțate în simulacre judiciare. Secvențele de analiză judiciară comparată sunt completate cu exemple concrete de lucrări beletristice devenite piese ale acuzării. Autoarea demonstrează cum organele represive s-au folosit de „mărturisiri“ (declarații obținute după intense presiuni) într-un univers kafkian în care nu exista de fapt dreptul la apărare. Desovietizarea care a urmat și reluarea legăturilor cu Occidentul nu au însemnat neapărat și destalinizare deplină.