***
Uneori,
Lași totul deoparte,
Cauți un câmp
Unde există un lan de cânepă
Pe care te întinzi
Fără a atinge pământul,
Fără a te întreba
Cum de-a prins
Cerul
Forma tăișului
Îmbrățișând
Rana.
***
Pe pagina de hârtie Începe Exilul imaginației mele.
Semn de carte
Unii dintre noi
Rămân ca semne de carte
La o anumită perioadă
Din viața celorlalți,
Alții sunt
Ca o îndoire de colțuri
La anumite perioade
Din viața celorlalți.
***
Nimeni nu-și întoarce
Măcar o dată capul
Să verifice temperatura
Propriei umbre.
Echilibrul e geometria
Pașilor care ezită,
Îmi spun
Trecând
Printre atâția oameni
Care au
Cel puțin
Un buzunar
La piept
Dincolo de care
Se află o fereastră.
***
Se întunecă,
Cerul, o pleoapă care și-a înghițit ochiul
***
În interiorul de craniu al visului,
Mi-am găsit adăpost.
Printre firimiturile cele mai întunecate
Din buzunarul fără haină al nedumeririi,
Mi-am găsit adăpost.
Printre rădăcinile unor copaci sau fire de iarbă,
Care învățau să facă primii pași în mine,
Mi-am găsit adăpost.
Printre spațiile albe dintre cuvinte,
Unde se răstignesc toate scrâșnirile din dinți,
Mi-am găsit adăpost.
Numai adăpostul,
Un cer renegat de aștri,
Nu și-a putut găsi,
Până acum,
Adăpost
În mine,
Cel care pășește,
Într-un echilibru tot mai precar,
Pe muchiile de tunet
Ale propriei umbre.
Din pustiurile cărnii
Ne-am întâlnit
La jumătatea drumului
Din urechea acului.
Și acolo
Ne-am îndrăgostit
Unul de celălalt,
Și imediat
A intrat ața,
Ne-a legat,
Atunci am descoperit
Că sufletele noastre aveau și ele
Forma urechilor de ac.
Iar din pustiurile cărnii noastre
Așteptam cămilele
Să vedem cum vor trece prin noi,
Spre pustiurile vieților noastre
Pe când ața continua să intre,
alcătuită numai din noduri.
***
Noaptea în somn Aud cel mai bine Că exist.
***
La capătul
Lumii tale
Să fiu
O gămălie de
Chibrit
Aprins.