În 11 martie, Adam Puslojić ar fi împlinit 80 de ani.Puslojić, adică Pâslaru, pe românește.Îl enervau cei care, fie în Serbia, fie în România, îl împingeau să își asume o anume identitate, împingându-l astfel într-o condiție pe care el o refuza. „Bătrâne, eu nu vreau să fiu minoritar. Minoritar are aceeași rădăcină cu minor. Or… eu nu vreau să fiu minor. Eu vreau să fiu major și în cultura sârbă, și în cea română, și în cea universală. Măcar să încerc. Ăștia vor să mă bage cu tot dinadinsul într-o cutiuță.“ (Vocabula „bătrâne“ o luase, evident, de la Nichita Stănescu. Nu cred că mi s-a adresat vreodată altfel, deși în poeziile pe care mi le-a dedicat utilizează, am constatat, și alte apelative.) Când era întrebat provocator, în împrejurări publice, cine este român în familia sa, răspundea: „Toți, în afară de mine!“ Sfida, astfel, năravul securistic de a-i căuta pe oameni la „dosar“ și la arborele genealogic. Și trebuie să mărturisesc că, măcar în împrejurările la care am asistat, aceste provocări au fost incomparabil mai numeroase în România decât în Serbia.
Altfel, nu-i era deloc rușine de originile sale, de satul său, Kobišnica, în care oamenii te salută cu multă mândrie în limba română, însă nu-i plăcea numerus clausus. Prefera criteriul meritului. De aceea, spunea (fină dojană, pe care puțini dintre cei vizați o pricepeau): „Pentru voi, a fi român e o realitate. Pentru mine, e un vis.“ Exemplar poet, cărturar și cetățean sârb, voia, pur și simplu, să fie lăsat să fie Adam. Primul Om și cetățean al lumii. Din experiența iugoslavă, terminată atât de tragic în 1991, rămăsese totuși cu această deschidere universală, care la noi abia dacă a fost substituită, în ultimul deceniu și ceva, de o destul de vagă „conștiință europeană“.
Cu vreo zece ani în urmă – sau poate… un pic mai mulți – a venit la mine și mi-a întins un caiet studențesc, cu coperte cartonate și vreo sută de pagini veline. Pe coperta lui scria, cu ortografia lui mare, cu carioca, O nebunie curată. Răzvan Voncu în dialog cu Adam Puslojić. „Bătrâne, a zis – cu vocea lui inimitabilă, privindu-mă ușor pieziș –, vreau să facem o carte de convorbiri. Ție o să-ți spun tot adevărul, sunt pregătit să o fac. Și despre Tito și Ceaușescu, și despre Nichita și Sorescu, Vasko Popa, despre klokotrism, despre Kosovo… tot ce am trăit. Tu știi ce să mă întrebi, cred că într-o lună-două o terminăm și o publicăm, va fi bombă. Asta a fost viața mea, asta e prietenia noastră și prietenia sârbo-română: o nebunie curată. Îți place titlul?“
Titlul îmi plăcea, dar aveam dubii că vom trece mai departe de el. Adam era, desigur, un „teatru ambulant“, cum îi plăcea aceluiași Nichita Stănescu să spună, și tocmai de aceea era un om complex. Cu multe straturi, cu adâncuri în care el însuși pătrundea rar și, nu în ultimul rând, cu o imaginație debordantă. Credea – cu o naivitate dezmințită de aceeași privire pieziș-jucăușă – în formula nichitiană, conform căreia cuvintele atrag realul. Știam cât de mult scrie, știam că umblă cu acele „caiețoaie“ la el (trecuse deja la faza în care scria foarte mare, cu carioca, și începuse să sublinieze cuvinte chiar în poezii), mi se întâmplase nu o dată să ascult o poezie scrisă „azi-noapte“ ori în trenul care îl aducea de la Belgrad la București. Aveam îndoieli că putea întrerupe acest șir – care a continuat până în orele de dinaintea trecerii lui la cele eterne –, spre a reflecta la întrebările mele ori a-și consulta impresionanta arhivă literară, ca să-și reamintească un eveniment sau o împrejurare. Mă temeam, de ce să mint?, și că nu va reuși să spună „tot adevărul“, sau măcar o parte însemnată din el. Iar în absența acestuia cărțile confesive nu au nicio valoare. Cu atât mai mult, în cazul personalităților ca Adam Puslojić, care, prin natura prezenței lor în viața literară a două națiuni, au ce povesti. În fine, nici nu-mi plac, de fapt, cărțile în dialog: pe de-o parte, sunt cărți comode, pe care ți le scrie celălalt, pe de alta, celălalt se prevalează tocmai de circumstanțele, inevitabil politicoase, ale dialogului, pentru a ocoli tocmai acele chestiuni inconvenabile, pe care, într-un volum memorialistic autentic, nu le-ar putea ocoli.
Dar pentru Adam aș fi trecut peste toate rezervele. Dacă aș fi reușit să scot de la el numai 10% din „arhiva“ orală a relației literare româno-sârbe, și tot ar fi meritat încercarea.
Căci Puslojić era (și strânsese) una dintre cele mai mari arhive, nu doar ale prezenței literare românești în spațiul ex-iugoslav, din 1968 încoace, ci și al vieții literare și editoriale românești propriu-zise. Mare amator de fotografie și de cultură a imaginii – dăduse, cândva, examen la regie de film și, din fericire pentru literatură, picase –, a adunat, fără exagerare, mii și mii de fotografii și filme, de înregistrări audio și de manuscrise ale scriitorilor români clasici și contemporani. Manuscrisele lui Nichita Stănescu l-am convins (desigur, împreună cu alți prieteni) să le doneze Academiei Române. Nu doar că a donat tot, nepăstrând nimic pentru sine, dar s-a și asigurat că donația, înmânată lui Eugen Simion, a ajuns în depozitele Bibliotecii Academiei, iar condiția donației, și anume, publicarea în facsimil a manuscriselor, este respectată. Ediția – apărută în 2020, în plină pandemie – este splendidă grafic, însă, din păcate, e plină de greșeli filologice și, oricum, apărând într-un tiraj confidențial, este deja intruvabilă.
Totuși, cineva ar trebui să se aplece asupra acestei arhive și, cu bunăvoința familiei, să facă măcar un inventar al pieselor de interes pentru literatura română aflate la Belgrad și la Kobišnica. Estimez, din ceea ce am văzut de câte ori poetul a ridicat câte un colț al „vălului“ care o acoperea, că proporțiile depozitelor și calitatea documentelor conținute ne vor ului.
Căci Adam avea un adevărat cult al cărții. Nu rata, la propriu, nicio lansare de carte care conta și, nu știu cum reușea, dar avea totdeauna în geantă cel puțin 4-5 exemplare din cartea care se lansa. Aflat într-o necontenită mișcare între centrele literare ale fostei Iugoslavii și României, de la un timp încoace, între Serbia, România și Basarabia, el făcea un insolit colportaj de cărți, de fapt. Mulți și-l amintesc cărând proverbialele lui genți: erau pline cu volume și manuscrise, pe care le lua de la Kruševac și le ducea la Oradea, pe cele de acolo le dăruia prietenilor scriitori din Chișinău, ale căror opuri le aducea la București, de unde lua alte cărți pentru Negotin. De unde lua câteva manuscrise, pe care acum le afli în biblioteca asediatei Mănăstiri Bansko, din Kosovo… Când, în 1999, mi-a rupt (la propriu) geanta de voiaj, umplând-o cu volume, manuscrise, grafică, albume de artă și casete cu muzică, mi-a zis, cu același zâmbet pieziș: „E prima. Așa am început și eu. Lasă că ai să mai rupi și tu multe, dacă ai apucat-o pe calea asta.“ Nu s-a întâmplat chiar așa, critica literară e o disciplină mai severă și mai austeră. El însuși, însă, a continuat să rupă genți și rucsacuri, cărând cărți peste granițe. Și unind cu ele oameni, literaturi, spații.
Nu-i plăcea numai vorba nichitiană privind relația realității cu cuvintele, ci și o alta. „Bătrâne, îmi spunea, Nichita nu concepea prietenia fără prezența fizică a prietenilor. Trebuie să ne vedem, să ne întâlnim.“ Venea des la București și nu rata nicio prezență românească la Belgrad. Nu a ratat-o nici pe ultima, singura pe care trebuia să o rateze, fugind din spital pentru (încă) o reprezentație a teatrului ambulant care era… Obosise, desigur, în ultimii ani, iar pandemia și restricțiile au dat o lovitură gravă stilului său de existență literară. Deși vaccinat, nu a mai putut călători și nu a mai avut de la care lansare să își procure cărți. A trecut în mediul online, firește, se descurca bine cu ajutorul fiicei sale, Marija (doctor în literatură americană și traducătoare de limba engleză). Însă numai cine n-a trăit prietenia adevărată, pe viu, se poate mulțumi cu simulacrul acesteia. Adam nu.
Dar să mă întorc la O nebunie curată, proiectatul său volum de memorii în dialog. Cartea, evident, nu s-a scris. Poetul avea o concepție foarte originală despre dialog. La prima întâlnire de lucru, a venit cu un set de… întrebări: „Uite, bătrâne, ce cred eu că ar trebui să mă întrebi.“ Deși ideea sa de dialog era diametral opusă ideii mele, m-am uitat pe întrebări: din ele nu puteau rezulta decât poezii, nu memorii. I le-am restituit și i-am spus că nu are nevoie de un volum de amintiri, întrucât viața sa e turnată în poezia sa. Nu m-a crezut, s-a supărat pe mine și m-a iertat. S-a înseninat și a zâmbit când i-am spus, după un timp, că i-am dat caietul fiicei mele, care voia să deseneze pe el. În timpul pandemiei i-am și trimis, ca să-l înveselesc, fotografii ale unor desene copilărești. A râs, i-au plăcut: „Bătrâne, m-ai trișat cu cartea, dar măcar se bucură de caiet un copil.“
S-a mai supărat abisal pe mine de câteva ori. O dată, în 2011. Revoltat de capitolul care îi fusese dedicat în Dicționarul general al literaturii române (plin de erori și de inexactități, dar mai ales incomplet), am publicat un studiu de 20 de pagini despre opera sa în limba română. La început a fost bine: „Bătrâne, ești periculos. Mi-ai pătruns în creier.“ A doua zi… n-a mai fost așa: citasem pe nu știu cine (care spusese ceva pătrunzător despre poezia sa), dar n-am citat pe altcineva (care, în opinia mea, nu era în chestie, dar era prietenul nostru) etc. I-am promis solemn, de față cu martori, că nu voi mai scrie un cuvânt despre el. M-am ținut de cuvânt până azi.