Dacă v-ați uitat cu atenție la celebrele secvențe din dimineața zilei de joi, 21 decembrie 1989, ați văzut cu siguranță ce s-a întâmplat în balconul Comitetului Central. Și nu e, evident, vorba de figura năucă a lui N. Ceaușescu, ci de un anumit personaj care la un moment dat își face apariția în spatele dictatorului. Îl am permanent în fața ochilor. Este sau era un bărbat cam la 50 de ani, cu pălărie pe cap și în pardesiu, cu fălcuțe și gușă, ceea ce dovedea că este un om foarte bine hrănit cu mușchiuleț și alte bunătăți de la magazinele Gospodăriei de partid. De altminteri, înfățișarea lui aparținea unui purcel. Nu spun porc fiindcă nu e cazul. A porc, bunăoară, arăta Tudor Postelnicu, ministrul de Interne. Personajul la care mă refer era un purcel care, desigur, avea toate șansele să mai câștige în greutate și să se transforme în animalul corespunzător.
Acolo, în spatele lui Ceaușescu, în momentul în care mulțimea nu a mai putut fi ținută sub control, comportamentul lui era al unui om intrat în panică și, dacă panică e exagerat, atunci, al unui om care trebuia să acționeze pentru a salva situația. A venit pe balcon, apoi a intrat din nou în clădire, nu știa ce să facă mai întâi… Figura lui îmi este întipărită în memorie veșnic. Nu am de unde să știu dacă acum mai trăiește. Dacă atunci avea în jur de 50 de ani, acum ar fi ori foarte bătrân, ori deja transportat pe lumea cealaltă. Dar eu mă întreb ce s-a petrecut cu personajul în toate deceniile astea. Ce grad de cameleonism a avut? Cum a știut să se strecoare în cofrajele noii societăți? În mod cert, nu a murit de foame. Asupra acestui fapt nu există nici un dubiu. S-a descurcat, probabil, excelent precum toți cei de teapa lui. Un revoluționar sincer de atunci poate că în toți acești ani a murit de foame, dar un individ precum acela pe care l-am văzut atunci, în balcon, nu. De fapt, figura lui rezumă toată drama României din ultimii 33 de ani. Simțea pesemne că-i fuge pământul de sub picioare, dar în același timp avea suficiente resurse pentru a nu fi măturat de pe puntea corabiei unde ocupase o poziție avantajoasă.
Să spui acum despre o persoană că, vezi, Doamne, a fost securist etc., etc., înseamnă, pur și simplu, să te faci de râs. Pe nimeni nu mai interesează fosta Securitate, ce a făcut și a dres, pe cine a reprimat și așa mai departe. Celebrul Memorial al durerii are o cotă de audiență din ce în ce mai scăzută, colecția Procesul comunismului, inițiată de o editură importantă, a fost demult eliminată din planul editorial. Memoria noastră, din păcate, este scurtă și acum, dacă faci apel la ea, te izbești de un refuz dur. Fiindcă ăsta-i adevărul… Omului nu-i place să-i aduci aminte. Omul de acum vrea numai confort și tot ceea ce-i lezează confortul reprezintă, în viziunea lui, un atentat la propria sănătate. Dacă mai spun că toată taina liturgică se bazează de fapt pe un proces de anamneză, explic și de ce problema autentic religioasă are, de asemenea, o audiență în descreștere. Să nu ne lăsăm înșelați de numărul mare de cetățeni care, mai ales în zile de sărbătoare, umplu bisericile. Asta e doar o dovadă a formalismului nostru stupid, dar care, decât deloc, mai bine că e.
Raportul, așadar, dintre memorie și uitare, despre care, în toți acești ani, s-au scris sute de pagini, reprezintă o ecuație irezolvabilă. Memoria e absolut necesară, dar uitarea alină. Aceasta se observă cu prisosință în momentul de față. Cei care au conștiința încărcată se distrează pe seama eforturilor noastre justițiare. De fapt, ei râd că ne agățăm ca proștii de factorul memorie, în loc să ne scufundăm în dulcea mlaștină a uitării. Securistul a cărui figură nu mi se șterge din minte, dacă o mai fi pe lumea asta, se amuză la rândul lui pe seama noastră, a celor care, neavând altceva mai bun de făcut, ne întoarcem spre trecut și tot dezgropăm potcoave de cai morți… El știe mai bine decât oricine că, până la urmă, lumea aceasta nu e a celor drepți și cinstiți, ci a celor care, sub paravanul declarațiilor demagogice, își fac mendrele. Apoi mai sunt gazetarii hârșiți, trecuți prin ciur și dârmon, care în toți anii ăștia s-au priceput de minune să terfelească idealurile. Ei spun că-s realiști și lucizi, nu, sunt doar cinici până la a fi jegoși. Și în general, când aduci vorba de decembrie 1989 lumea, cu mic și mare, strâmbă din nas. Oare cum am ajuns aici? Rinocerii au dispărut, au rămas purceii…