Meseria, brățară de aur
Sunt câteva decenii de când n-am mai auzit frumoasa expresie din titlul însemnărilor de față. N-am idee câți mai sunt cei care și-o amintesc. În fond, de ce am avea nevoie de ea? Meseriile și meseriașii aparțin unor epoci trecute, de care luăm cunoștință citind cărți de istorie sau romane, dar care nu mai există în realitate. Astăzi vorbim despre profesii și profesioniști. Cei doi termeni ieșiți din uz nu sunt decât aparent sinonimi cu cei folosiți astăzi. Primii se referă precumpănitor la munca manuală, ceilalți, cu precădere la activitățile intelectuale. În proiectul de Lege a Învățământului pe care Titu Maiorescu l-a supus, de două ori, fără succes votului Senatului, liceul urma să fie de două feluri: gimnaziul real și, respectiv, liceul umanist și științific. (Deja Dimitrie Cantemir vorbea în Istoria ieroglifică despre „științe și meșteșuguri“, ca fiind două abilități diferite!) Primul corespundea școlilor profesionale care vor fi înființate de Spiru Haret mai târziu, al doilea va fi liceul teoretic de astăzi. Școlile profesionale au fost rebotezate licee de profil (industrial, economic, piscicol, agricol și nu mai știu cum), având același rang cu liceele propriu-zise, și în ele nu se mai învață de fapt nicio meserie. Câtă legătură au liceele (sau colegiile, care o fi diferența?) cu teoria, au profesionalele cu practica. Până la urmă tot vocabularul reflectă starea normală a lucrurilor: există tot mai puțini profesioniști în România actuală (și încă și mai puțini sunt cei care își exercită profesia lor), iar meseriașii buni sunt la fel de greu de găsit ca acul în carul cu fân. Doctrina comunistă a început prin a valoriza munca manuală în detrimentul muncii intelectuale și a sfârșit prin a le devaloriza pe amândouă. Clasa muncitoare a fost trimisă demagogic la munca de sus, de conducere, adică, iar intelectualii, din păcate, nu demagogic, la munca de jos, de execuție. În generația dinaintea noastră, numeroși scriitori au muncit pe șantiere, în fabrici sau în ateliere înainte de a se putea consacra (vorba vine!) scrisului. Noi am scăpat în oarecare măsură de astfel de corvoade, deși ne-am petrecut destule toamne la cules de struguri (în cel mai fericit caz), împreună cu studenții. Să nu se înțeleagă că disprețuiesc munca manuală. E drept că eu însumi n-am manualitate, cum se spune, dar, în familia mea, constitui singura excepție. Am o mare admirație pentru cei care scot tot felul de lucruri din mâna lor. Ceea ce m-a pus pe gânduri de când mă știu este disprețul față de muncă devenit monedă curentă de la o vreme. În România, nemunca este adevăratul ideal, fiind încurajată prin toate mijloacele, inclusiv media și internetul, prin politica exemplelor sau prin răsplată necuvenită. Vacanțele, călătoriile în străinătate, nunțile, botezurile, sărbătorile legale, week-endurile la mare sau la munte (tot mai multe de la an la an astfel de prilejuri de distracție, unele absolut bizare: nu propunea de curând un parlamentar să se acorde tuturor cetățenilor zi liberă cu ocazia datei de naștere?), pe scurt, o libertate fără limite de nemuncă. Ați văzut un singur anunț public în scopul de a-i îndemna pe tineri sau pe mai puțin tineri să muncească? Eu n-am văzut. Constat însă că, în ciuda șomajului cronic, în rândul tinerilor mai ales, numeroase slujbe sunt ocupate de imigranți din țări îndepărtate, în lipsa băștinașilor. Ca și în atâtea alte situații asemănătoare, eu continui a da vina pe școală, aflată la originea răului. Un rău pe care (oare a câta oară scriu despre asta?) Proiectul în dezbatere (vorba vine!) de Lege a Învățământului îl agravează prin descărcarea programelor și a manualelor, prin favorizarea copiatului de pe internet, prin simplificarea rezolvării temelor de examene și de Bac până la absurd (examinarea pe grilă la literatură!) și prin tot soiul de manevre de natură administrativă. Mă tem că niciun magician de talia unor Houdini sau Copperfield nu va putea scoate din mânecă o soluție pentru școala românescă și niciun geniu de talia unor Da Vinci sau Tesla nu va putea reinventa meseriile și pe meseriașii de altădată. (N.M.)
Political correctness și vacanța de Paște
Cine și-ar fi închipuit că imaginația administrativă a fostului ministru al Învățământului, scuzați!, al Educației poate fi depășită? Ei bine, am trăit s-o vedem și pe asta. Actualul ministru, scuzați!, ministresă a decis să suprime vacanța de Paște a elevilor, pe care până și comuniștii au respectat-o, cu tot ateismul lor. Aflând știrea, am presupus inițial că doamna ministresă (de data asta, n-am mai greșit!) își va fi dat seama că împărțirea în cinci module a anului școlar lasă loc pentru prea multe vacanțe și s-o fi gândit să-i țină pe elevi o săptămână în plus legați de școală. Da’ de unde! Altceva era în sufletul ei. Nu cumva să fie avantajați elevii din familii creștin ortodoxe, dacă vacanța ar fi fost programată cu ocazia Paștelui ortodox, și dezavantajați romano-catolicii, al căror Paște, anul acesta, cade o săptămână mai devreme. Ce să mai spui de atâta grijă pentru religia copiilor și nepoților noștri? Noroc, Doamne iartă-mă, că, spre deosebire de Paște, Crăciunul cade totdeauna în aceeași zi pentru toți. Altminteri, dragi elevi, v-ați fi luat adio și de la vacanța din decembrie. Mai corectă politic, doamna ministresă, decât însuși Papa de la Roma! (N.M.)
Una vorbim, alta fumăm
Un martor al evenimentului din toamna lui 1954, când a avut loc marea împăcare dintre Tudor Arghezi și regimul comunist, a relatat următoarele: tânărul Titus Popovici, unul din cei dintâi scriitori valoroși din noua generație agreați de partid, fuma țigări Kent, considerate în epocă burgheze, din cauza originii lor americane, și inexistente pe piață; Tudor Arghezi, cunoscut pentru aciditatea replicilor lui, n-a pierdut ocazia de a reaminti înaltei adunări vorba românească: una vorbim, alta fumăm. Vorba mi-a venit în minte în multe împrejurări. De pildă, remarcând, nu o dată, decalajul dintre ce spun moderatorii și invitații emisiunilor TV și ce scrie pe burtieră. Fie și când li se atrage atenția de către cineva aflat la fața locului că atât vorbitorii, cât și cei ce scriu pe ecran greșesc informația. Chiar în timp ce așterneam pe hârtie aceste rânduri, pe două posturi de televiziune, șeful Salvamont de la Borșa prelua o știre de la colegii lui aflați în Munții Rodna, după cum preciza el însuși, referitoare la trei polonezi surprinși de o avalanșă: unul a fost găsit mort, alți doi sunt teferi și n-au nicio leziune. Pe burtieră scria: un mort și doi răniți grav. Moderatoarea l-a întrebat de două ori pe salvamontist despre situația răniților. Același răspuns. Textul de pe burtieră n-a fost schimbat. Iar o oră mai târziu, aceeași moderatoare repeta informația greșită. Pe celălalt post, răniții s-ar fi aflat într-o stare „foarte gravă“, deși sursa (corectă) a informației era aceeași. Exemple nenumărate. Se pare că, de la o vreme, nici măcar știrile „grave“ nu mai fac rating, fiind nevoie de știri „foarte grave“. Cât despre cele bune, se pare că ele dăunează grav sănătății mentale ale unor telespectatori dependenți de ce e mai rău în lume. N-am, în schimb, nicio explicație și nu mă simt capabil nici măcar de o ipoteză banală precum precedenta, pentru ce văd, zi de zi și ceas de ceas, pe unele posturi TV, cum ar fi cele două Eurosport și pe cele patru PrimaSport pe care le prind, că una scrie în partea de sus a ecranului, în titlul emisiunii, și altceva ce văd eu pe ecran. O neglijență nepermisă, cu atât mai mult, cu cât a devenit obișnuință, care arată lipsă de profesionalism și de respect față de telespectatori. (N.M.)
Vulpea și Nobelul
Există un autor care și-a depus candidatura pentru Premiul Nobel. A redactat și o broșură (în limba – aproximativ – română) în acest sens. Dificultatea în atingerea scopului a fost că juriul Nobel n-a luat act de candidatura colegului nostru. Multor oameni le place să joace tenis. Chiar și mie. Nu am însă nicio veleitate să joc la Wimbledon, nici în calificări, nici să fac parte din echipa României pentru Cupa Davis, măcar că ea se va compune în curînd din jucători oscilînd între locurile 905 și 1008 în clasamentul mondial. Dimpotrivă, există persoane care cred că, dacă scriu versuri și le tipăresc în broșuri, ar fi potrivit să acceadă în Uniunea Scriitorilor. De unde, pînă la Nobel n-ar mai fi decât un pas. E foarte ciudat că persoanele care fredonează în fața oglinzii din baie nu vor să ajungă la Operă nici în vis. Dar cei care fac o lălăială echivalentă pe hîrtie țin musai să acceadă în Uniunea Scriitorilor sau măcar în paginile revistelor ei. De unde la cîntat se comportă rezonabil, la scris devin demențiali! Deunăzi, în fine, un autor nevalidat de breaslă m-a vestit că pe el Premiul Nobel chiar nu-l interesează. E reciproc, mi-am zis. (H.G.)