O emisiune de pe France Inter de la începutul lui decembrie 2022 a readus în discuție un amplu studiu, apărut cu trei ani în urmă, intitulat L´Héritage des Lumières, al lui Antoine Lilti, profesor la Collège de France, specialist în Epoca Luminilor. Cum arată titlul, studiul nu este consacrat exclusiv secolului XVIII francez, ci și „moștenirii“ și ecourilor lui europene de până astăzi. Subtitlul studiului este, de altfel, Ambivalences de la modernité. Trecut cu vederea la apariție, studiul a provocat o controversă animată și, totodată, foarte confuză abia după emisiunea de televiziune menționată. Un rezumat al principalelor puncte de vedere exprimate, în această din urmă ocazie, am citit în „L’Obs“ din 19-25 ianuarie, semnat de Julie Clarini. Voi face eu însumi doar o succintă prezentare a dezbaterii, înainte de a trece la ceea ce mă preocupă cu adevărat, și anume perspectiva istoriografiei noastre din perioada comunistă asupra Epocii Luminilor sau, cu un termen folosit în timpul studenției mele, asupra Iluminismului, termen corectat de Paul Cornea, dacă nu mă înșel, în Luminism.
Controversa n-a pornit neapărat de la ideea principală a tezei lui Lilti, și anume ambivalența caracteristică modernității, ci de la o sugestie strecurată de autor în emisiunea de televiziune din decembrie, conform căreia libertatea de expresie, descoperire a secolului XVIII, ar fi amenințată în secolul XXI mai degrabă de curentele de gândire ale dreptei radicale decât de mișcarea de stânga woke. Comentând reacția stârnită pe rețelele sociale, Lilti a arătat cu degetul spre „polarizarea ideologică care face nuanța dificilă“. Eu aș numi-o politizare. Fenomen care, în Franța intelectuală, este mai puternic decât oriunde în Europa. În Franța, dreapta și stânga trag, fiecare, în orice împrejurare, spuza pe turta proprie. Tocmai acest fel politic de abordare îl combate Lilti. El e de părere că secolul XVIII a creat prima scenă de dezbatere publică liberă, „scenă a dezacordurilor“, loc ideal pentru confruntarea celor mai diverse argu mente și pentru toate ideile noi. Totodată, Lilti își afirmă respectul față de nuanță, de care tratarea politică, în alb și negru, se dovedește de obicei incapabilă.
Bibliografia românească numără câteva cărți importante referitoare la Epoca Luminilor, unele scrise în timpul comunismului, altele mai vechi. Consacrate atât ideilor, cât și operelor literare beneficiare ale spiritului (I)luminismului. Într-o anumită măsură, am înțeles încă din studenție de ce al doilea termen a fost preferat de istoricii contemporani ai literaturii. Iluminism părea a pune accentul pe altceva decât pe raționalismul Epocii cu pricina, ideo logia comunistă repudiind orice formă de iluminare, de misticism sau de ezoterism. În schimb, Luminism mergea perfect cu „luminarea maselor“ sau cu formula leninistă „comunismul este egal cu puterea sovietelor plus electrificarea“. Sigur, legătura respectivului curent de gândire cu fetișurile stângii nu ne era la fel de limpede. Cât despre stupidul fenomen woke de astăzi, cine să-l fi putut prevedea mai cu seamă într-o epocă în care principala amenințare la libertatea de exprimare și de expresie (termeni între care văd o deosebire esențială, despre care am scris nu o dată) o constituia pentru noi cenzura comunistă? Cu atât mai puțin eram conștienți de vreo posibilă legătură între cenzură și extrema dreaptă. Ceea ce știam despre regimul antonescian, de pildă, era că introdusese cenzura militară pentru știrile referitoare la război, mai exact, la situația de pe front. Știam, de asemenea, că fuseseră interzise în anii 1930, pe criterii de moralitate, cărți ale lui Mircea Eliade sau Geo Bogza (autorii făcuseră și închisoare) sau că, în a doua parte a secolului XIX, avuseseră probleme cu justiția nuvela Duduca Mamuca a lui Hasdeu, la noi, iar în Franța, Les Fleurs du Mal și Madame Bovary. În toate aceste cazuri, era vorba nu de ideologie politică și, cu atât mai puțin, de una de dreapta, ci de puritanism moral sau de anumite comandamente religioase. Pe de altă parte, învățasem la școală că nu ideile propriu-zise, ci Revoluția din 1789 se află în primul plan al istoriei, Luminismul fiind doar unul din cele trei izvoare ale unui fenomen de a cărui moștenire vor beneficia toate revoluțiile din următoarele două secole, cea din 1848, Comuna din Paris, Marea Revoluție din Octombrie 1917. Așadar, că practica istorică era considerată ca mai importantă decât ideile. Toate acestea s-au amestecat în capul nostru, cu mai multă sau mai puțină acuratețe, până târziu. Cărțile la care avusesem acces erau debitoare tocmai acestei perspective. Abia mai târziu ne-am dat seama că, în definitiv, părțile, așa zicând, bune ale Revoluției din 1789 țin de ideile care au inspirat-o, cum ar fi separarea Statului de Biserică, liberta tea cuvântului, raționalismul, universalismul și altele, și nu de evenimentul ca atare, cu multele (și inevitabilele?) lui orori și cu iacobinismul care a transformat o mișcare intelec tuală într-o baie de sânge. În acest sens, moștenirea cu adevărat importantă nu s-a datorat Revoluției, ci ideilor care au făcut din secolul XVIII unul al Luminilor. Argumentul prin care revoluțiile ulterioare, îndeosebi aceea sovietică din 1917, s-au revendicat de la Revoluția franceză din 1789 este cu totul fals, exceptând, poate, ghilotina și succesoarele ei: leninismul ca ideologie n-are nimic de-a face cu spiritul secolului XVIII francez, fiind chiar contrariul lui în multe privințe.
Un moment însemnat al clarificării a fost, nu numai pentru mine, dar pentru înțelegerea ambiva lenței Revoluției din 1789, pe care pariază explicit astăzi Lilti în cartea lui, a fost în 1984, când se împlineau 195 de ani de la eveni mente (nu știu de ce n-a fost așteptat dublul centenar) și când în Franța a avut loc o dezbatere aprinsă, pe mar ginea a două cărți în care Revoluția, ca și o parte din ideile pe care se întemeia, era, așa zicând, demistifi cată. (În legătură cu acest din urmă cuvânt și cu semnificația pe care o va atribui viitorul unora din sinonimele lui, va fi vorba în editorialul de peste o săptămână.) În orice caz, deși Lilti și participanții de astăzi la dezbatere nu par să-și fi amintit de momentul cu pricina, cam de atunci numărul studiilor a crescut considerabil, împărtășind fie una, fie alta din perspectivele asupra Revoluției din 1789. N-am urmărit până la capăt dezbaterile, așa că n-am idee câtă vreme au durat. Controversa actuală se deosebește, cel puțin într-o privință importantă, de aceea din 1984: participanții nu mai sunt isto rici, autori de cărți, ci internauți, printre care, probabil, puțini specialiști, cu siguranță, divizați politic, și care au transformat dezbaterea de idei într-o polemică de natură politică, nicidecum bazată pe argumente istorice. Lilti are partea lui de vină, afirmând în emisiunea cu pricina (nu și în carte, care, probabil tocmai din acest motiv, n-a stârnit nici pe departe la apariție interesul datorat cărților publicate în 1984 și mai târziu, o dovadă în plus că media și rețelele de socializare ocupă în prezent locul cărților), că extrema dreaptă e mai rea decât woke în cenzu rarea libertății de exprimare și de expresie. Ierarhizarea este cea care a provocat furtuna. Una politic corectă, nu de idei. Cum se întâmplă, de la o vreme, cu orice actualizare a unor teme vechi. Și, lucrul cel mai grav, cu totul în afara spiritului Epocii Luminilor, în care filosofii și scriitorii erau cei care își încrucișau floretele, în deplină cunoș tință de cauză, nu, mai mult sau mai puțin igno ranți, anonimii de pe rețelele actuale de socia lizare, fie cultivatori ai buruienei toxice numită woke, fie radicali de dreapta supărați pe Lilti că i-a inocentat pe cei dintâi.
Iată o carte și, mai ales, o emisiune tv, pe tema unui secol al ideilor luminoase, în atâtea privințe, care provoacă, într-un secol întunecat, ca al nostru, în care dospesc credințe iraționale și primitive, o reacție lipsită de cele mai elementare idei.