Libertatea este esența poeziei, în viziunea lui Markó Béla, din cel mai recent volum, O propoziție despre libertate (Editura Curtea veche, 2022; traducere de Kocsis Francisko) și se afirmă ca un act de „fenomenologie lirică“, în care detectăm primatul conștiinței asupra existenței. Astfel, afirmația lui Sartre, detaliată în Les Mots, prin care „cuvântul este un mod de a poseda lucrul“, iar prin extensie, realitatea, pare să fie foarte apropiată poeticii lui Markó Béla, de azi dar și din alte vârste ale poeziei sale. Volumul de față adună poeme din perioada 2018–2022, una a convulsiilor istoriei și a umanului chiar, teme recurente, care se regăsesc în carte, de la pandemie la războiul din Ucraina, de la răul de lume, la răul de istorie, de la puterea presupusă a poeziei, la calitatea acesteia de victimă sigură într-o lume supusă detabuizărilor. O serie de enunțuri apodictice ține cititorul în suspans, în așteptarea unei dezvăluiri care să schimbe lumea, ori a unei lovituri de teatru, deși, finalmente, nu se întâmplă nimic altceva „decât poezia“. Trăirile omului sunt (după T. S. Eliot, din eseul Poeții metafizici), în genere, haotice, neregulate, fragmentare. În schimb, poetul comprimă, „amalgamează tot timpul experiențe disparate“, acestea ajungând mereu să alcătuiască, în spiritul său, „întreguri noi“: „Visul se deosebește de realitate prin faptul/ că la trezie devenim îndeobște conștienți/ de forța sau de slăbiciunea noastră,/ adică ne putem cântări șansele,/ și tocmai de aceea ne comportăm precum/ cei ce-și stăpânesc soarta, deși faptul nu-i,/ firește, pe de-a-ntregul adevărat, însă-i mai/ presus de orice îndoială că-n vis soarta decide,/ uneori cu totul infantil, e drept, deoarece/ orice e posibil, însă nu născocim, de fapt,/ nimic noi înșine și nici nu depinde de noi/ cum se va sfârși un vis sau altul,/ nici vorbă ca eu să visez, de pildă,/ ceva ce mi s-a întâmplat deja înainte,/ e tocmai dimpotrivă, în realitate/ nu mi se întâmplă să mă rătăcesc/ și nu uit unde mi-am lăsat mașina,/ n-am picat la niciun examen,/ n-am rămas singur nici în piața încă foarte/ animată puțin mai devreme, n-am pierdut/ niciodată biletul de tren și nu mi-am uitat/ valiza pe vreun peron, dar toate acestea sunt/ un fel de avertisment, se pare, că vine vremea/ când va trebui să ispășesc pentru eșecurile/ amânate, deoarece fiecare călătorie autentică/ se oprește la jumătatea drumului.“ (Hybris). Regula secretă, inflexibilă, a oricărei adevărate poezii este tăcerea, iar poetul nu vorbește decât pentru a reduce la tăcere zgomotul și furia lumii: „(…) Deși știu precis că spui o poezie, deasupra/ creștetului meu se deformează, când inspiri,/ imensa ta mască. Îndărătul ei, stropi de salivă,/ stele mărunte. Da, te poți deprinde/ și cu masca. Aproape la fel de ușor cum/ te obișnuiești cu tăcerea, în timp ce toată/ lumea crede că spun o poezie. Da de unde./ Mai devreme sau mai târziu, o tăcere colosală/ se va lăsa peste noi, ca peste surzii/ care citesc de pe buze.“ (În spatele măștii, poezia).
Volumul este construit într-un crescendo al temelor, al vârstelor chiar, într-o relație discretă cu memoria care eșuează, într-un final, la țărmul realității imediate. Prima parte, Luminația, adună poeme dintr-o mitologie personală, poezia este o jubilație continuă pe teme ale recuperării timpului și spațiului, cel mai adesea conjugă melancolia pierderii universului infantil, cu verbul super-rafinat, al unei realități poetice bine regizate: „Dumnezeu mi-a leorpăit copilăria cu lingura,/ abia de-a mai lăsat ceva pe fundul farfuriei,/ cel mult câteva amintiri tot mai destrămate,/ una în care trec împreună cu mama prin centru/ și mă pune mereu în fața unei singure opțiuni,/ ca să nu-i cer decât un singur lucru o dată…“ (Rămășiță). Mai departe, în poemele lui Markó Béla, sunt probe ale martorului și ale „povestașului“, istoria deghizată în poezie aglutinează destine și povești, călăi și victime, martori și actanți, mitul însuși cade în derizoriul clipei. Actul poetic e un act dinamic care instaurează ordinea în dezordine. Istoria însăși evoluează între Sodoma și Babel. Sodoma este tragicul individual, povestea turnului Babel este drama umanității. La mijloc este poetul, artistul care nu „mijlocește“ practic nimic, el conturează doar pragul tragic pe care poezia este chemată să îl depășească. Oricum, povestitorul trebuie să rămână viu, ca să povestească mai departe. Poetul povestește, prin definiție, despre tot ce nu vede și tace despre tot ce vede. Revoluția română, de exemplu, dramatismul ei, descătușarea energiilor individuale și naționale, este esențializată de „etnicul maghiar“ Markó Béla printr-o propoziție auzită la un adolescent care își trăia propria revoluție la momentul 22 decembrie 1989: „Tată, eu voi învăța de-acum cu plăcere limba română!/ Acestea sunt cuvintele unui adolescent de paisprezece ani,/ mie îmi spune, pe mine mă liniștește, de mine se agață/ cu această propoziție, iar eu sunt de acord cu el./ Pentru că așa e revoluția.“ (O propoziție despre libertate). Pandemia, de exemplu, este (alt) prilej de reflecție pe tema re-cunoașterii celuilalt, măștile din suflet, din minte au ieșit la vedere într-un spectacol care reface conturul străzii, lumii, care potențează imaginația: „E pandemie. Pe stradă, furișăm priviri/ spre femeile care poartă mască./ Indubitabil, masca potențează imaginația./ Ca și miopia. Le recunoaștem pe cele întâlnite/ după mers, după alură, mai degrabă decât după chip./ Știu, deoarece multă vreme n-am purtat ochelari/ și m-am descurcat la fel de bine peste tot./ Nu moartea mi-a devenit astfel copleșitoare,/ ci imaginația.“ (Tranziție pașnică).
Războiul, care „ne însoțește“ la graniță cu determinarea destinului, reduce drastic chiar umanismul poeziei, calitatea de martor a poetului se transformă în cea de vinovat, complice prin ezitarea de a mărturisi, prin tăcere. Când vorbesc armele, muzele așteaptă îngrozite, la graniță, să treacă spre un dincolo indistinct, spune poetul. Deși, „a scrie pentru a nu muri“, spunea Michel Foucault, sau chiar a vorbi pentru a nu muri este morala unei vieți. Și tot el spunea că, se prea poate, ca zeii să le fi trimis muritorilor nenorocirile pentru ca aceștia să le poată povesti, să aibă ce povesti, și ca în această posibilitate cuvântul să-și afle resursa sa infinită. Posibilitatea (sau iminența?) catastrofei pune în mișcare facultatea poetică, imaginația. Imaginativul este, la Markó Béla, unul din panoplia expresionistă, criza este apanajul ființei gânditoare, care trăiește cu porii deschiși realitatea imediată. Elementul livresc se topește în anecdoticul cotidian, în drama văzută „cu ochii larg închiși“: „Printr-un mesaj, un prieten îmi cere să scriu/ poezii răscolitoare. Ar fi mare nevoie de ele./ Îmi trimite în fiecare zi știrile despre război,/ interviuri, fotografii, filme, plânset, vaiet,/ scheunat, pentru că în astfel de momente dispare deosebirea/ dintre om și animal. Fie că-i vorba de un copil,/ fie de-un câine, viața e la fel de ieftină./ Brusc, i-a scăzut prețul. Morți bine îmbrăcați peste tot./ Că doar e secolul al douăzeci și unulea./ Da, spun, ăsta-i adevărul. Voi încerca/ să scriu poezii răscolitoare. Măcar una./ Dar cum să răscolești și mai mult ceea ce-i continuu/ răscolit? Unde-i intuiția? Tot mai insuportabilul fior de gheață?/ Nu pot să scriu ceva mai răscolitor/ decât ceea ce ni se află deja în față,/ Europa împroșcată cu lacrimi, cu sânge./ Din mâneca hainei se vede măduva osului./ Cum s-ar putea scrie poezii răscolitoare despre asta?/ Într-adevăr, poeții sunt demni de milă/ în preajma războiului. Numără pe degete bubuituri,/ iambi, trohei, anapești, dactili, orori melodioase./ Nu am putere, dragă prietene, să mă iau/ la întrecere cu flăcările, cu fumul, cu întunericul./ Nu pentru că atunci când vorbesc armele, muzele tac./ Ba dimpotrivă, stau cu sutele la rând/ ca să treacă granița dintre război și pace,/ dintre realitate și poezie.“ (Trecerea graniței).
Orice poate fi ucis fără urmă, în afară de memorie. Un poem în care „istoria se scrie din mers“ pare a fi, la Markó Béla, o re-povestire a unor evenimente în care luciditatea individului este dinamitată de nebunia generală. Tonul patetic alternează cu ironia, iar absurdul este o formă de umanism tragic: „(…) Cine scoate sabia? Aceasta e unica lege?/ Știai mai bine decât oricare dintre noi/ că-i totuna de care parte te afli,/ deoarece dreptatea nu are părți./ Orice altceva e doar fățărnicie/ ori justificare deplorabilă/ ca să scapi de înfrângere./ Nu geamătul învinșilor/ și nu șuierul steagurilor de mătase,/ ci scârțâitul penelor cronicarilor/ schimbă irevocabil trecutul,/ nimeni și nimic altceva nu-i potrivit pentru asta,/ ei triumfă în cele din urmă, bineînțeles/ că numai ei, cărturarii, pot să facă asta,/ tu ai biruit, vezi, tu, care ai fost/ tot timpul învins,/ și ai scăpat numai alegând scrisul în locul vieții,/ nici laș, nici îndrăzneț, doar cronicar stăruitor,/ iar și iar, așa e, da, accept deferent/ că ai avut dreptate,/ dar iată cât de încrezători sunt încă/ cei ce vor fi învinșii de mâine.“ (Dar învingătorii).
În volumul O propoziție despre libertate, Markó Béla Bela face o demonstrație strălucită că în vreme de criză aventura limbajului se transformă într-una a ființei, iar poezia adevărată denunță condiția traumatizantă a istoriei pe care nu o trăim, care ne trăiește.