Cartea poștală este romanul lui Anne Berest (traducere în limba română la Editura Trei, 2022) de la care pleacă dialogul de mai jos, o exclusivitate pentru România literară La originea romanului, o întâmplare: în data de 6 ianuarie 2003, părinții lui Anne Berest găsesc în cutia lor de scrisori o carte poștală neobișnuită. Anonimă, are pe o parte fotografia Operei Garnier, iar pe cealaltă parte sunt scrise numele bunicilor, mătușii și unchiului mamei sale, morți la Auschwitz, în 1942: Ephraïm, Emma, Noémie și Jacques. Douăzeci de ani mai târziu, Anne Berest pornește în căutarea persoanei care le-a trimis acea carte poștală. Ajutată de mama ei, autoarea explorează toate ipotezele posibile. Face apel la un detectiv particular și la un criminolog, stă de vorbă cu locuitorii satului unde s-a adăpostit familia ei și se folosește de toate mijloacele pe care le are la dispoziție pentru a da de urma misteriosului expeditor. Pe parcursul acestei investigații, care se întoarce în timp până la începutul secolului XX, Anne Berest reconstituie destinul înaintașilor ei, familia Rabinovich, fuga din Rusia, călătoria lor în Letonia, apoi în Palestina și, în cele din urmă, sosirea la Paris, războiul și ororile lui. Cartea poștală este în același timp o anchetă, o poveste romanescă și o căutare inițiatică a semnificației cuvântului „evreu“ într-o lume laică.
Cristian Pătrășconiu: Spuneți-mi, a existat cândva o carte poștală care v-a schimbat viața?
Anne Berest: Desigur că a existat. Tot ce povestesc eu în carte este adevărat. Faptul de a avea această carte poștală, care a existat întocmai așa cum o descriu eu în carte, și ancheta desfășurată pe marginea ei, împreună cu mama, pentru a-i găsi expeditorul, au fost, toate, cât se poate de reale. Toate aceste evenimente s-au petrecut la fel cum le descriu în carte. Există un singur detaliu care pune o anumită diferență – și anume, faptul că, în realitate, mi-a luat 4 ani să fac întreaga anchetă, pe când, în carte, întreg procesul se petrece în decurs de 4 luni. Ceea ce am făcut a fost doar că am comprimat timpul.
Să procedăm, spre beneficiul celor care ne citesc, într-un fel metodic. Ce era acolo, ce era scris pe acea carte poștală și unde se află ea acum?
Pe această carte poștală se găseau doar patru prenume, nicio semnătură; de fapt, nimic altceva. Cel care a trimis această carte poș – tală dorea cu siguranță, ne-am gândit noi, să rămână anonim. Însă, pe de altă parte, noi cunoșteam acele prenume; era vorba despre nu mele bunicilor, mătușii și unchiu – lui mamei mele, morți în lagărul de concentrare de la Auschwitz, în 1942. Ca să răspund și la partea ultimă a întrebării dumneavoastră: această carte poștală se află și astăzi la mama mea.
Să avansăm puțin: cum se numesc cei patru? Cine sunt și, mai ales, dacă îmi îngăduiți, cine ar fi putut fi ei?
Este vorba despre Ephraïm, Emma, Jacques și Noémie. La origine, era o familie de evrei care locuia la Moscova la începutul secolului al XX-lea. Împreună cu bunica mea, care a supraviețuit (altfel nu aș fi existat eu, ca să relatez această poveste), această familie s-a mutat de la Moscova în Letonia, apoi la Haifa, iar ulterior s-au stabilit în Franța, la mijlocul anilor 1920.
Reiau accentul pe care l-am pus la finalul întrebării anterioare: cine ar fi putut fi aceste persoane, dacă faptele ar fi stat astăzi altfel, mult diferit? Pentru că viața le-a fost curmată brusc.
Am descoperit multe despre ele, lucrând la această carte. Unul dintre detaliile cele mai frapante ține de faptul că Noémie, în vârstă de 19 ani când a fost deportată, visa să devină scriitoare. Chiar începuse să scrie un roman. Poate că, dacă n-ar fi fost asasinată, ar fi devenit o mare romancieră. Am la îndemână, în timp ce vorbim, o fotografie de-a ei. Este, aproape sigur, ultima fotografie cu ea. Are 19 ani în fotografie, iar fotografia a fost făcută cu câteva săptămâni înainte ca Noémie să fie arestată. În cercetările mele, am găsit mai multe secvențe din romanul său, dar și fragmente din jurnalul ei intim, în care povestește cum a început războiul. Foarte interesante toate!
V-ați imaginat cum ar fi fost dacă ar fi fost altfel istoria aceasta modernă, fără Holocaust?
Să vă spun ceva: pe când lucram la carte, am avut o viziune la un moment dat, o imagine care mi-a apărut. Era o bibliotecă imensă, însă avea toate rafturile goale. M-am gândit că, prin Holocaust, au fost uciși milioane de evrei, dar, în același timp, au fost masacrate și operele artistice pe care ar fi trebuit ei să le scrie. A fost negată existența cărților pe care le-ar fi putut scrie, a tablourilor pe care le-ar fi putut picta, a lucrărilor muzicale pe care ar fi trebuit să le compună. Cu alte cuvinte, acest asasinat în masă reprezintă anihilarea câtorva milioane de persoane, dar, deopotrivă, și a operelor de artă de care ar fi trebuit să ne bucurăm, dar care nu au putut exista.
Le faceți într-un fel dreptate celor patru (lui Ephraïm, Emmei, lui Jacques și lui Noémie) prin intermediul acestei cărți? Întreba rea ascunsă în spatele acesteia trimit direct la etică: și anume, dum nea voastră considerați că există o componentă morală a literaturii, că se poate face dreptate prin intermediul literaturii.
Nu aș spune că le-am făcut dreptate, ci că, mai degrabă, le-am redat demnitatea. Nu poți face dreptate pentru că ceea ce s-a petrecut a fost atât de monstruos, încât nu se poate face dreptate. Este părerea mea personală. Nici nu mai ai cum să faci dreptate direct celor patru și, de fapt, tuturor celor care au murit așa, total nedrept; nu mai ai timpul necesar să le faci dreptate. Dar, într-un fel, poți să le redai demnitatea. Ceea ce vreau să spun este că se poate reaminti cine au fost ei, că pot fi readuși la viață; că pot fi, pur și simplu, numiți, pentru ca amintirea lor să nu se stingă. În acest sens, da, consider că acesta este unul dintre rolurile literaturii, respectiv să-i facă pe cei dispăruți să trăiască.
Așadar, putem citi această carte și ca pe o luptă pentru memorie?
Da. Știți: eu țin mult la o frază a lui Simone Weil: afirma că nu-i place ideea de datorie de memorie, ci cea de datorie de transmitere și de învățare a generațiilor viitoare. Noi, cea de-a treia generație a familiei despre care este vorba în cartea mea, noi, cei care suntem nepoții acelor supraviețuitori, trebuie să reinventăm modul în care să le transmitem propriilor copii istoria Holocaustului.
Duc mai departe discuția în această direcție: tema memoriei este, nu cred că am greși spunând aceasta, o temă importantă mereu. Este o problemă reală acum, în prezent, aceasta a memoriei și a amenajării unei memorii adecvate, drepte, juste în privința Holocaustului?
Problema care se pune la ora actuală în Franța, cel puțin, este că martorii se sting, unul câte unul, așadar, în mod obiectiv, peste nu foarte mult timp, nu va mai exista nimeni care să spună: Eu am fost acolo, am văzut asta și nu-mi poate spune nimeni că Holocaustul nu a existat, pentru că eu am fost martor. Dacă aceste mărturii dispar odată cu trecerea în neființă a celor care au trăit evenimentele, înseamnă că va dispărea ceva fundamental. Și aceasta înseamnă că noi, copiii și nepoții acestor martori încercănați de istorie trebuie să fim conștienți de pericolul dispariției acelora ale căror mărturii nu pot fi puse sub semnul întrebării. Și trebuie să păstrăm vie memoria acelor timpuri.
O bună memorie înseamnă o întreținere a memoriei. O amenajare a memoriei – în bună măsură, într un sens instituțional chiar. Ce se opune unei memorii adecvate a acestor tragedii fără seamăn în istoria omenirii, așa cum este tragedia Holocaustului? Nu este doar o dispariție fizică a martorilor, este și o cascadă a negaționismelor. Nu doar timpul degradează o asemenea memorie, fragilă totuți, ci și răutatea, ticăloșia unor oameni…
De la sfârșitul războiului până acum, am cunoscut, pe teritoriul Franței, mai multe valuri de negaționism și momente de antisemitism ori în care s-a afirmat fie că guvernul francez nu poartă responsabilitatea pentru unele dintre acele deportări, fie că Holocaustul este o invenție despre deportarea evreilor. Astfel de manifestări tot apar, ciclic, de când s-a încheiat războiul. Da, vă dau dreptate. Este o miză foarte mare aici, iar tema memoriei și faptele care compun această memorie sunt chestiuni foarte sensibile.
Iată de ce revin, de fapt, cu această cascadare de întrebări ultime: ce anume din istoria tragică pe care o spuneți aici se tot repetă, din păcate? Ce lecție a istoriei nu am învățat așa cum se cuvine?
S-au pronunțat numeroși filosofi cu privire la chestiunea urii antisemite: Hannah Arendt, Jean-Paul Sartre, desigur. Este o chestiune care pune istoria sub semnul întrebării, este o chestiune foarte problematică – și din perspectivă istorică, și din unghi de vedere etic – pentru că ideea de a considera comunitatea evreilor drept țap ispășitor revine și iar revine, acest popor este neîncetat supus la violențe. Este o întrebare fundamentală a istoriei: de ce persistă această realitate de la un secol la altul? Este o întrebare care nu s-a închis.
Se menționa des în familia dumneavoastră cuvântul „evreu“?
Explic și în carte faptul că provin dintr-o familie laică, ceea ce înseamnă că religia nu prea pătrundea ușor în casa noastră. Când eram mică auzeam cuvântul „evreu“, înțelegeam că mă viza, dar nu știam de ce. Întreaga carte reprezintă o reflecție intimă prin care încerc să explic cum înțeleg eu termenul acum, la 43 de ani și cum de pot afirma că sunt evreică. Sau, altfel spus: ce presupune pentru mine, la modul foarte personal, în viața mea laică.
Cartea dumneavoastră – delicată, minunată, spun acestea cu toată admirația – reprezintă, pe de altă parte, și o istorie sui-generis a ceea ce înseamnă să fii evreu în decurs de 100 de ani. Care sunt marile puncte de inflexiune în acești 100 de ani pentru condiția de a fi evreu?
Cartea se întinde pe o perioadă de 100 de ani, într-adevăr, între 1919 și 2019. În carte sunt prezentate două sărbători de Paște al evreilor, deosebit de importante, petrecute la distanță de 100 de ani. Este greu să răspund cu precizie la întrebarea dumneavoastră, deoarece ar trebui mult timp ca să spun cu precizie ce momente-cheie există în această poveste, însă cartea insistă asupra momentelor esențiale în care eu am devenit conștientă de propria mea apartenență la poporul evreu. De altfel, relatez și în carte episodul în care casa noastră a fost mâzgălită cu semnul svasticii, pe când aveam vreo 6-7 ani. Atunci am înțeles că svastica ne desemna pe noi ca evrei, ca pe o țintă. Atunci mi-am dat seama pentru prima dată că faptul de a fi evreu, condiția de a fi evreu este asociată cu noțiunea de pericol, că a fi evreu era esențialmente periculos.
Cartea poștală un roman neobișnuit pentru dumneavoastră? Este, poate, cel mai neobișnuit dintre romanele pe care le-ați publicat?
Da, este un roman foarte deosebit. Uneori am senzația că nu l-am scris eu; de fapt, chiar este o carte pe care trebuia să o împărtășesc cu mama, cu bunica. Fără aceste femei, nu aș fi putut scrie cartea. Este una specială, pentru că am sentimentul că această carte nu-mi aparține mie. Sau: nu îmi aparține numai mie.
Trebuia să scrieți acest roman? Era, așadar, o datorie să scrieți acest roman?
Nu înțeleg de ce nu ar fi trebuit să-l scriu, de pildă.
Mulțumesc. Aceasta îmi permite să reformulez și iată care este sensul întrebării mele: a fost ca o necesitate pentru dvs. să scrieți acest roman? O necesitate interioară, o adâncă și foarte intimă nevoie să scrieți această carte?
Da. M-am cufundat în scrierea acestei cărți ca și cum aș fi intrat într-o luptă. Nu puteam face altceva decât s-o scriu. Eram cu totul obsedată, posedată de carte, ca și cum m-ar fi forțat vreun spirit de-al morților (dybbuk) să scriu zi de zi și nu m-ar fi lăsat în pace până n-aș fi terminat de scris.
A fost ca și cum v-ați fi întors la familia dumneavoastră extinsă sau ca și cum v-ați fi întâlnit cu rudele îndepărtate, pe care nu le-ați cunoscut, în realitate, din cauza acelei tragedii?
Da. Într-adevăr, în carte vorbesc despre ceea ce ni se transmite în mod invizibil, adică tot ceea ce ne transmit strămoșii, chiar dacă nu i-am cunoscut. Acestea sunt părți nevăzute, care sunt, cumva, subtil, transmise prin arborele genealogic – sunt de foarte multe feluri și ele fac în așa fel încât strămoșii să ne vorbească și în prezent, să ne vorbească și în viitor.
Dacă ar fi să ne jucăm puțin, ce v-ar fi plăcut să faceți cu Ephraïm, sau cu Emma, ori cu Noémie sau cu Jacques?
Mi-ar fi plăcut să mănânc, să savurez preparatele Emmei, să-l ascult pe Ephraïm cum îmi povestește despre toate invențiile pentru viitor la care lucra și despre toate brevetele de inginer pe care voia să le obțină. Mi-ar fi plăcut să citesc poezii lui Noémie și s-o privesc în toată splendoarea ei, apoi, cu Jacques, care era mult mai tânăr la momentul acela, mi-ar fi plăcut să grădinăresc, să descoperim plante împreună și să râdem, să ne amuzăm amândoi.
Deci ați fi râs și ați fi plâns împreună cu ei.
Da.
Ceea ce înseamnă că vă e dor de ei, deși, încă o dată, nu i-ați cunoscut în mod direct…
Într-un fel, da…
V-a bucurat succesul acestei cărți (atât cartea, cât și succesul sunt extraordinare) mai mult decât al oricărei alte cărți pe care ați scris-o?
Da. Înainte să fie publicat romanul, am avut o discuție cu mama care m-a încurajat foarte mult. Mama mi-a spus: să știi că, dacă n-o să aibă succes cartea ta, nu înseamnă că este slabă, ci doar că oamenii s-au săturat să audă vorbindu-se despre Holocaust și despre istoria evreilor. Reușita acestei cărți arată că oamenii nu s-au săturat de această istorie, ci, dimpotrivă – că vor încă să afle despre ea, că încă au apetit și curiozitate în legătură cu trecutul poporului evreu.
Este o carte pe care, într-un mod convențional, ați terminat-o; pentru că o carte trebuie să se încheie la un anumit număr de pagini. Dar în dumneavoastră, în interiorul dumneavoastră, ați terminat-o? Este o carte încheiată sau este o carte deschisă?
Nu, din punctul meu de vedere, această carte într-un fel nu este încheiată. O promovez mult în școli, în licee. Încerc să îndeplinesc această datorie de transmitere. Cartea este încă deschisă în mine; stă aici, în mine, și încă într-un mod intens.
Dar tema ei profundă lucrează, e mai mult decât promovare și destinul ei în dvs. partea ei nevăzută, duhul ei lucrează în dvs. în continuare, poate mai mult decât atunci când o scriați?
Da. Cartea m-a transformat radical. Nu eram aceeași persoană înainte de a începe s-o scriu și după ce am terminat. Această metamorfoză, această transfor mare este ceva care îmi aparține, intim, deja.
Deși nu i-ați cunoscut, Ephraïm, Emma, Noémie și Jacques au fost alături de dvs. pe când scriați această carte.
Da, și încă sunt alături de mine când lucrez. (merge la biroul său de lucru!) Vreau să vi-i arăt. Acesta este biroul meu, nu știu dacă se vede bine. Sunt aici portretele lui Jacques și al lui Noémie, iar aici este portretul bunicii mele, Myriam. N-o să vă arăt toate fotografiile din casă, însă ce vreau să spun prin asta este că trăiesc alături de ei zi de zi.
Ați uitat de cartea poștală pe care ați primit-o timp de mai bine de 15 ani – e o secvență de confesiune pe care ați relatat-o de mai multe ori. Poate fi un episod psihanalizabil acesta, nu-i așa?
Sigur că da. Această carte poștală a fost, în profunzime, un element șocant, care făcea trimitere la amintiri trauma tizante. În acest caz, putem spune că le îngropăm, că refulăm amintirile.
Ați călătorit în această poveste de aproape un secol în mod constant împreună cu mama dvs. Este mult mai protector astfel, nu-i așa? Întrebarea-pandant: ați fi putut face singură această călătorie?
Nu, n-aș fi putut scrie această carte fără ea, ar fi fost imposibil. Ea a făcut cea mai mare parte a documentării despre familia noastră. Spun adesea că am scris cartea în 4 ani, dar simt că a început să se scrie în urmă cu 20 de ani, încă de pe vremea când începuse mama mea să facă cercetări.
Ultima întrebare. Care este, în raport cu această carte minunată, extraordinar de sensibilă și de atașantă, puterea supremă, acea super-putere a literaturii?
Pentru mine, această carte are o putere imensă. Mulți cititori mi-au mărturisit că, după ce au terminat cartea, au avut impulsul să le pună întrebări celor din propria familie. Au mers să-și vadă bunica, mama… Acolo se află puterea literaturii, din punctul meu de vedere: cartea are un efect concret în viața oamenilor; în cazul acesta, a declanșat acea dorință de comunicare intergenerațională. Este o putere extraordinară.
