Uniunea Scriitorilor a avut, cu câțiva ani în urmă, inițiativa de a realiza, cu sprijinul important al Filialei sale din Târgu-Mureș, un program intitulat Interferențe literare româno-maghiare, presupunând traduceri reciproce, numărul fiind în extindere, dar și lansări ale volumelor astfel traduse. În același timp, Editura Cartea Românească a publicat mai multe și mai valoroase volume ale scriitorilor maghiari din România, într-un efort semnificativ și lăudabil în care un aport însemnat trebuie trecut în contul traducătorilor. România literară le-a comentat pe toate. La rândul lor, scriitori români au fost traduși în maghiară și editați în condiții admirabile.
Printre promotorii apropierii tot mai mari și mai fertile între literatura maghiară și cea română s-a numărat de multă vreme și este și acum o prezență proeminentă poetul Markó Béla, președinte și al secției maghiare a Filialei Târgu-Mureș a US, care dă el însuși un bun exemplu pentru că, fiind un poet reprezentativ al limbii din țara vecină, face să-i apară în limba română multe texte de valoare, iar prezența sa la Gala Poezei Românești, ediția 2022, a fost remarcabilă.
Volumul de poezie Iartă-ne Ginsberg, 2020, Editura Curtea Veche, în traducerea lui Kocsis Francisko, a fost urmat, în 2022, de O propoziție despre libertate, apărut la aceeași editură și cu același neobosit traducător. Dacă Iartă-ne Ginsberg s-a bucurat de o bună receptare critică, noua carte merită situarea în rândul evenimentelor editoriale ale anului 2022, din zona liricii. Contribuie la aceasta experiența literară și profesionalismul autorului, dar și universul tematic al poeziei sale. Poetul abordează în forță subiecte dificile pentru că se referă la evenimente recente extrem de sensibile și față de care nu ezită să se rostească la cald, fără a aștepta ca timpul să le limpezească în conștiința publicului.
Este clar că nu o singură propoziție despre libertate scrie Markó Béla în cel mai recent volum al său, ci, am putea spune, întregul discurs poetic este dedicat libertății. Cititorul român are acces la o poezie cu atât mai rafinată cu cât este drapată în simplitate și are accente fals epice. În volumul consistent pe care îl propune, Markó Béla își pune masca „povestașului“. Textele sale par să se îndepărteze cu obstinație de lirică, în forma lor, pentru a se întoarce la ea în substanță. Poemele par să fie niște fabule fără morală explicită sau niște „ziceri“ ocazionale (de ziua revistei Forrás de exemplu). Așa cum remarca îndreptățită Irina Petraș în prezentarea de pe coperta a patra, „criza se ivește din elementar, obișnuit, primar“. Ca și jubilația, aș adăuga.
Poetul se refer la o realitate foarte prezentă în mintea oricui, teme și mesaje cotidiene și actuale sunt abordate fățiș, în modul cel mai firesc. Dar, prin reflecția poetului, ele se ridică deasupra conjuncturii. Autorul nu cade niciun moment în gazetărie sau în manifestul facil prin care să obțină o aprobare și o complicitate de primă instanță a publicului.
Sunt de acord cu observația că, la Markó Béla, se întâlnește „asumarea reflexivității ca existență și transformarea contemplației în acțiune“ (Al. Cistelecan). Cât despre opinia aceluiași critic că poezia sa contemplativă și reflexivă este o compensație pentru anii de activism politic și civic, petrecuți în tumultul politicii, cred că este o simplă ipoteză, seducătoare, poate, dar sigur neverificabilă. Nu știm „de unde vine“ poezia, doar îi constatăm prezența și trăsăturile pregnante.
Se observă clar că, de cele mai multe ori, poetul îl tentează pe cititor cu piste înșelătoare. Anume, atunci când discursul pare glumeț, drama e mai adâncă, precum în memorabilul poem Dor de țară, ce prezintă sosirea la Târgu-Mureș a unor lei „refugiați“ din Odessa aflată sub atacurile nemiloase ale „operațiunii speciale“. Dimpotrivă, când adoptă un ton serios și nostalgic, ironia sau autoironia subminează discursul, de parcă autorul s-ar întreba singur : „să fie chiar așa ?“. Descrierea unui aspect infinitezimal și aparent neînsemnat adâncește semnificațiile și trimite brusc, în final, la marile teme. Un fluture se oprește pe lama unui cuțit de pe o masă din grădină. Toată savoarea și nostalgia copilăriei sunt evocate deodată prin asemuirea insectei gracile cu un copil, cel care a fost poetul, așezat o clipă pe gard înainte de a sări în grădină, „lângă perele aurii“.
Poezia lui Markó Béla nu țâșnește, ci se difuzează în atmosferă, ca dintr-un vas cu esențe încălzit lent. Primul poem din volum o plasează în spatele măștii (În spatele măștii, poezia). Discursul începe cu referiri la „azuriu“. O culoare plăcută și semnificativă, simbolică pentru cer, văzduh, ea este „culoarea depărtării“. Dar iată că, într-un context pe care îl vom ține minte multă vreme, este și culoarea măștii sanitare, obiect care ne-a devenit deodată foarte familiar, deși îl văzusem mai mult prin filmele cu scene din spitale. Azuriul e deodată doar culoarea pe care o are „o botniță foarte deasă pe gura poetului“ într-un moment în care oamenii nu-și mai pot citi de pe buze, încât pare că „Ne aflăm pe mâna unui Dumnezeu ventriloc“.
Textele sunt mai degrabă lungi și cum spuneam, fals epice. Poetul recurge adesea la memorie, se cufundă în amintirile personale pentru a extrage un sens nou din întâmplările trecute. Acesta este sensul unui poem de dimensiuni mari care dă și titlul unui ciclu dintre cele șapte ale volumului. Cuvântul din titlu, Salvare, este folosit aici într-un sens dublu. Presupun că și în limba maghiară termenul are aceeași polisemie. Este vorba, la început, de salvarea datelor (comanda „Save“): „Am început să ne salvăm datele/ era și timpul, sper că n-am întârziat.“ Așadar, stocarea lor în memorie, de pildă în memoria unui ceas inteligent. Se ajunge apoi la salvarea sinelui, în sensul de mântuire. Care ia forma salvării viselor, în înțelesul propriu, de vise nocturne, pe care telefonul le „simte“ și le poate evidenția, măcar ca durată, în dimineața următoare, și în cel de aspirații. Dacă a doua zi, după o noapte cu episoade onirice intense, ceasul indică o durată mare a visării, poetul, posesorul dispozitivului simili-miraculos, înțelege că „am reușit să revăd relativ multe/ detalii importante și să le pun deoparte“. Ideea originală a stocării faptelor vieții într-un „folder“ oniric este incitantă și atrăgătoare.
Volumul este înțesat cu asemenea momente neașteptate, cu dezvoltări ingenioase care pornesc de la un obiect, un „gadget“ precum ceasul multi-funcțional, un fapt divers ca întâlnirea cu o femeie homeless, în poemul Semantică. Pe toate poetul le tratează cu o aparentă ironie care, desigur, maschează un fond profund de duioșie, înțelegere, compasiune.
Multe lucruri expuse în texte sunt prea serioase, prea grave și prea impresionante ca să poată fi abordate fără un dram de detașare. Poetul nu le ocolește, nu face abstracție de o realitate de multe ori dureroasă și revoltătoare, în împrejurări limită (pandemia, războiul). Dar le trece, pentru a fi suportabile cititorului, ca și sieși, printr-un filtru de umor și chiar de fals cinism. Astfel, comunicarea devine încă mai puternică, se amplifică precum conturul unui actor luminat anume de un proiector.
Un fapt important pentru Markó Béla este dialogul direct cu poeții care l-au precedat și cărora li se adresează, uneori prin intermediul unor citate chiar din opera lor. În acest sens, notele de la final ale lui Kocsis Francisko sunt foarte utile cititorului român.
Poezia lui Markó Béla este, sub aparențe voit și meșteșugit contrafăcute, intens emoționantă.