Versuri

 

Ana Ardeleanu

durerea copilului răstignit

fiecare purtăm pe trup

un copil răstignit

fără a-l declara mort

fără a-i cunoaşte naţionalitatea rasa

părinţii istoria sângelui

celulele acelea din erele primare

care s-au înmulţit

până au umplut pământul

cu lacrima lor

durerea copilului răstignit

e drumul plin de spini către sufletul tău

nimeni nu-l va putea străbate

fără permisul de credinţă

doamne ai grijă de copiii lumii

nu-i deşira ca pe o coloană infinită

pe trupurile vinovate

fă-i doar părtaşi la măreţia simbolului

fă-i moştenitorii cuvintelor şi ai neamului lor

ce-şi exprimă prin ei veşnicia

pe noi ne aşază la masa tăcerii

pentru a aprinde făclia speranţei

în sufletele celor care

nu şi-au sărbătorit niciodată iubirea

împreună cu duşmanii

şi nici n-au ciocnit cu ei

cupa iertării

ana ardeleanu

*

Laurențiu Belizan

supraviețuire urbană

distribuția furiei este gaussiană.

patimile dospesc într-un pahar berzelius.

o să-mi fac semn pe braț,

un astru personal

complice la năpârlirea sufletului

ochiul meu te strânge până devii

sămânță,

întrezărind lumea în care putem respira

fără feșe la gură.

cuvintele nu mai au putere,

armaghedon aruncă pucioasă,

nu degeaba amprentele seamănă

cu un labirint.

somnul tău se zbate într-un registru acut.

cauți semnele bestiei în pământul ăsta roșu,

populat de cimpanzei cu adn 99,9 uman

(cifra bestiei răsturnată într-un sicomor)

în costume de astronaut .

mă simt marele Gatsby privind invitații beți

ce dansează foxtrot în piscină,

alături de elefanți cu diademe uriașe,

călăriți de margarete frivole.

mi-e dor de amiezile în care amintirile cad

dintr-un arbore al pâinii,

poți hrăni un sat de chirpici cu ele.

între noi un zid se vede pe lună,

îmi țin suflarea să nu dispară totul.

*

Maria-Teodora Bunea

Atemporal..?

Am înțeles că este bine să scrii poezie

când ești tânăr

Dar nu orice fel de poezie

ci… poezie de dragoste

fără să te lași descurajat de argumentul că

este o tema suprasaturată

nu! Avem nevoie de dovezi

Că fiecare generație iubește

Avem nevoie să descriem cum am simțit

că un ecran ne ia răsuflarea

Și că marile pasiuni

încep de la o notificare

Că urmărim în definitiv obsesiv

și ceea ce urăm

Încearcă tu să explici că ne-am reprofilat

Faci un playlist și este suficient să

compenseze pentru cuvintele care mă puteau salva

Te iubesc are multe nuanțe și se schimbă

de la an la an

Totuși, mi-ar fi plăcut să ne suprapunem

definițiile

Și totuși mi-ar fi plăcut să nu scriu niciodată

despre mesajele din creierii nopții

Și intrepretările și scuzele și mâinile care nu

s-au mai atins niciodată.

*

Alexandru Cazacu

Presentiment

Va trebui să ducem pe umeri

tot ce a rămas din Iulie trecut

precum anonimii

sfârșitul lipsit de glorie al unui imperiu

atunci când aritmia șoaptelor se stinge

iar răcoarea iernii se aciuiește

pe la colțurile fiecărei joi

în inima societății carismatice

gata să umple ecranele

cu povestea zilelor ce se duc

și se regretă una pe cealaltă

ca într-un roman contrafactual

unde „a fost cândva“

este foarte curând sau niciodată

*

Ioana Cosma

Când mama era golan

Fiule, a fost o vreme când

mama era golan, nu din vocație.

dacă era după ea, rămânea în biblioteca gri

atunci când au venit sa spargă zidurile

Universității.

Era o vreme când înflorisera teii,

dar mirosea a bitum și curgea din cer

smoală,

când oamenii purtau haine sfâșiate

și cântau la chitări sub cerul liber.

Mama se pregătea să meargă acasă

cu cărți vraf sub braț și cu doi

covrigi în plasă, hrana ei pe o zi,

în rest muzică și filme.

Nici ea nu știa exact când a devenit golan,

cine a mai văzut golan cu fustă plisată,

dar s-a întâmplat totuși pentru că era vară

și mult și târziu și la fel.

*

Karina Săbădean

Fantome de iubiri

Tot ce a mai rămas din noi

Acum sunt doar fantome de iubiri.

Săruturile tale de pe

Gâtul și buzele mele

S-au transformat în tatuaje invizibile.

Mâna ta de pe umărul meu,

de pe șoldul meu

E o fantomă și ea

În curs de descompunere.

Aceste fantome de iubiri

În curs de descompunere.

Florile de la tine

Pe care le-am presat în cărți

Se dezintegrează și ele

Și cu timpul dispar.

M-am desprins de toate obiceiurile

cu care am rămas

După ce ne-am despărțit

Am revenit la viața mea

Monotonă, de rutină

De femeie singură.

Femeie singură care acum stă

Și se descompune în sufletul ei

Alături de

Fantomele de iubiri.

*

Carmen Secere

ambuscadă

dungile negre sunt pentru

ceilalți

cerșetorii albi zidesc fântâni

și piramide

pe câmpul despuiat de victorii

crește umbra

cerul se uită mereu prin crăpături

zgomot

piele arsă

cai orbi

îmi tremură degetele

nu știu dacă mi-e frică

sau dacă am murit

singurătatea sparge pieptul

inima mea e o mulțime

de mâini întinse

opriți-vă și scoateți din pungi

lumina

*

Vivianne Urziceanu

Batista

Plângea.

I-am întins o batistă.

Păi de batista ta crezi că am eu nevoie?

Să-ți ștergi fața, zic.

Degeaba îmi șterg fața,

inima mea rămâne tot inundată de lacrimi.

Și ce vrei atunci?

Vreau omul care mi-a adus nefericirea.

Dacă ți-a adus nefericirea, de ce îl mai vrei?

Ca să mi-o ia înapoi.

Dacă vine,

Cu un singur zâmbet, îmi ia nefericirea

înapoi.

Am strâns batista in pumn si am ascuns

pumnul la spate.

Crezusem, pentru o clipă, că nefericirea

se șterge cu batista.

*

Codruța Vancea

Poemul, iubirea

chiar dacă citeam poezii din cărțile

de la lecturi

obligatorii

destul de târziu am înțeles

că-n inima mea creștea un poem

în fiecare toamnă când răsunau viorile

când actorii își jucau rolurile

poemul creștea

ce vremuri nebune!

n-ai crede

n-ai spune

cum au apus!

poemul meu

mai mult mort decât viu

temător de gurile reci

locuia într-o lume absentă și obedientă

destul de târziu

l-am declarat viu

îl țin lângă mine

iubit și demn

până ne va cuprinde

nemișcarea.