Ana Ardeleanu
durerea copilului răstignit
fiecare purtăm pe trup
un copil răstignit
fără a-l declara mort
fără a-i cunoaşte naţionalitatea rasa
părinţii istoria sângelui
celulele acelea din erele primare
care s-au înmulţit
până au umplut pământul
cu lacrima lor
durerea copilului răstignit
e drumul plin de spini către sufletul tău
nimeni nu-l va putea străbate
fără permisul de credinţă
doamne ai grijă de copiii lumii
nu-i deşira ca pe o coloană infinită
pe trupurile vinovate
fă-i doar părtaşi la măreţia simbolului
fă-i moştenitorii cuvintelor şi ai neamului lor
ce-şi exprimă prin ei veşnicia
pe noi ne aşază la masa tăcerii
pentru a aprinde făclia speranţei
în sufletele celor care
nu şi-au sărbătorit niciodată iubirea
împreună cu duşmanii
şi nici n-au ciocnit cu ei
cupa iertării
ana ardeleanu
*
Laurențiu Belizan
supraviețuire urbană
distribuția furiei este gaussiană.
patimile dospesc într-un pahar berzelius.
o să-mi fac semn pe braț,
un astru personal
complice la năpârlirea sufletului
ochiul meu te strânge până devii
sămânță,
întrezărind lumea în care putem respira
fără feșe la gură.
cuvintele nu mai au putere,
armaghedon aruncă pucioasă,
nu degeaba amprentele seamănă
cu un labirint.
somnul tău se zbate într-un registru acut.
cauți semnele bestiei în pământul ăsta roșu,
populat de cimpanzei cu adn 99,9 uman
(cifra bestiei răsturnată într-un sicomor)
în costume de astronaut .
mă simt marele Gatsby privind invitații beți
ce dansează foxtrot în piscină,
alături de elefanți cu diademe uriașe,
călăriți de margarete frivole.
mi-e dor de amiezile în care amintirile cad
dintr-un arbore al pâinii,
poți hrăni un sat de chirpici cu ele.
între noi un zid se vede pe lună,
îmi țin suflarea să nu dispară totul.
*
Maria-Teodora Bunea
Atemporal..?
Am înțeles că este bine să scrii poezie
când ești tânăr
Dar nu orice fel de poezie
ci… poezie de dragoste
fără să te lași descurajat de argumentul că
este o tema suprasaturată
nu! Avem nevoie de dovezi
Că fiecare generație iubește
Avem nevoie să descriem cum am simțit
că un ecran ne ia răsuflarea
Și că marile pasiuni
încep de la o notificare
Că urmărim în definitiv obsesiv
și ceea ce urăm
Încearcă tu să explici că ne-am reprofilat
Faci un playlist și este suficient să
compenseze pentru cuvintele care mă puteau salva
Te iubesc are multe nuanțe și se schimbă
de la an la an
Totuși, mi-ar fi plăcut să ne suprapunem
definițiile
Și totuși mi-ar fi plăcut să nu scriu niciodată
despre mesajele din creierii nopții
Și intrepretările și scuzele și mâinile care nu
s-au mai atins niciodată.
*
Alexandru Cazacu
Presentiment
Va trebui să ducem pe umeri
tot ce a rămas din Iulie trecut
precum anonimii
sfârșitul lipsit de glorie al unui imperiu
atunci când aritmia șoaptelor se stinge
iar răcoarea iernii se aciuiește
pe la colțurile fiecărei joi
în inima societății carismatice
gata să umple ecranele
cu povestea zilelor ce se duc
și se regretă una pe cealaltă
ca într-un roman contrafactual
unde „a fost cândva“
este foarte curând sau niciodată
*
Ioana Cosma
Când mama era golan
Fiule, a fost o vreme când
mama era golan, nu din vocație.
dacă era după ea, rămânea în biblioteca gri
atunci când au venit sa spargă zidurile
Universității.
Era o vreme când înflorisera teii,
dar mirosea a bitum și curgea din cer
smoală,
când oamenii purtau haine sfâșiate
și cântau la chitări sub cerul liber.
Mama se pregătea să meargă acasă
cu cărți vraf sub braț și cu doi
covrigi în plasă, hrana ei pe o zi,
în rest muzică și filme.
Nici ea nu știa exact când a devenit golan,
cine a mai văzut golan cu fustă plisată,
dar s-a întâmplat totuși pentru că era vară
și mult și târziu și la fel.
*
Karina Săbădean
Fantome de iubiri
Tot ce a mai rămas din noi
Acum sunt doar fantome de iubiri.
Săruturile tale de pe
Gâtul și buzele mele
S-au transformat în tatuaje invizibile.
Mâna ta de pe umărul meu,
de pe șoldul meu
E o fantomă și ea
În curs de descompunere.
Aceste fantome de iubiri
În curs de descompunere.
Florile de la tine
Pe care le-am presat în cărți
Se dezintegrează și ele
Și cu timpul dispar.
M-am desprins de toate obiceiurile
cu care am rămas
După ce ne-am despărțit
Am revenit la viața mea
Monotonă, de rutină
De femeie singură.
Femeie singură care acum stă
Și se descompune în sufletul ei
Alături de
Fantomele de iubiri.
*
Carmen Secere
ambuscadă
dungile negre sunt pentru
ceilalți
cerșetorii albi zidesc fântâni
și piramide
pe câmpul despuiat de victorii
crește umbra
cerul se uită mereu prin crăpături
zgomot
piele arsă
cai orbi
îmi tremură degetele
nu știu dacă mi-e frică
sau dacă am murit
singurătatea sparge pieptul
inima mea e o mulțime
de mâini întinse
opriți-vă și scoateți din pungi
lumina
*
Vivianne Urziceanu
Batista
Plângea.
I-am întins o batistă.
Păi de batista ta crezi că am eu nevoie?
Să-ți ștergi fața, zic.
Degeaba îmi șterg fața,
inima mea rămâne tot inundată de lacrimi.
Și ce vrei atunci?
Vreau omul care mi-a adus nefericirea.
Dacă ți-a adus nefericirea, de ce îl mai vrei?
Ca să mi-o ia înapoi.
Dacă vine,
Cu un singur zâmbet, îmi ia nefericirea
înapoi.
Am strâns batista in pumn si am ascuns
pumnul la spate.
Crezusem, pentru o clipă, că nefericirea
se șterge cu batista.
*
Codruța Vancea
Poemul, iubirea
chiar dacă citeam poezii din cărțile
de la lecturi
obligatorii
destul de târziu am înțeles
că-n inima mea creștea un poem
în fiecare toamnă când răsunau viorile
când actorii își jucau rolurile
poemul creștea
ce vremuri nebune!
n-ai crede
n-ai spune
cum au apus!
poemul meu
mai mult mort decât viu
temător de gurile reci
locuia într-o lume absentă și obedientă
destul de târziu
l-am declarat viu
îl țin lângă mine
iubit și demn
până ne va cuprinde
nemișcarea.