Despre sine și despre condiția umană de aici și acum scrie Mircea Bârsilă o frumoasă și adevărată car te de poezie, Vise Reverii Vedenii, punînd ventuzele metafizicii, unde încearcă să vindece o lume iremediabil bolnavă, prăbușită în plictis, rutină, tristețe, neorînduială, într-o neliniște difuză, printre „evenimentele“ de pe stradă sau de la crîșmă, aflată într-o perpetuă așteptare, cu multă murdărie pe suflet: „Pînă și uneltele tîmplarilor – cleștele, rindeaua, burghiul –/ și forja fierarului și nicovala și barosul și mistriile zidarilor,/ canciocul și drișca și gălețile pentru mortar,/ cumpăna și firul de plumb/ așteaptă iz bucnirea primei ninsori. Va ninge cu nepăsarea/ lucrurilor făcîndu-se de la sine/ și din nou vor fi toate la fel albe ca spuma: ca sele, pomii,/ grămezile de lemne și chiar sufletele noastre/ afumate asemenea sticlelor de lampă/ și încovoiate cum ciocurile păsărilor de pradă/ pentru care paștele, rusaliile și crăciunul nu înseamnă nimic/ și nici mierea, laptele, pepenii, tenebrele/ sau florile de cireș așa de albe și atît de scurte de memorie.“ (Așteptare). Poemele lui Mircea Bârsilă încearcă să stoarcă orice poate fi viu într-o „obosită sete de viață“, să restituie nu mele real al lui Mircea Silă, „inutilul pseudonim literar folosit, cîndva, în tinerețile mele“. Pare că trăiește dezabuzat via ța Celuilalt, a unui „sfînt sălbăticit“, dar tot Mircea Silă excla mă, în poemul Pasărea din mintea pisicii lui Klee de Mircea Bârsilă, „asta nu e viață!“. Ființa din Vise Reverii Vedenii este una suspendată, ieșind din lume, din vis, din mit și reverie, pentru a rămîne fixată între fantasmele vedeniilor, între viață și moarte: „În principiu, visul este masculin. Reveria: feminină. Doar că eu nu mai am nici vise, de multă vreme, și nici reverii, ci doar vedenii“, scrie Mircea Bârsilă. Imaginile unele la li mita suprarealismului, fac parte din categoria vedeniilor, „jumăta te în lume, jumătate în mit“, conturînd un no man’s land, un teritoriu cu iarbă rară, dar cu din ce în ce mai mult nisip. Aici e capătul grădinii adamice a visului și reveriei, dar tot aici începe deșertul rătăcirii lui Cain. Figura dominantă în acest spațiu al ființei suspendate este păpușa dintr-un sac plin de jucării strica te.
Două par a fi căile alternative la drumul spre nicăieri printre vedeniile lumii deșertice. Prima se regăsește în Rugăciunea care deschide cartea, o profesiune de credință: „Încă îți sunt un prieten ambiguu, Iisuse. Încă mă tem să nu-mi cadă mîna, cînd vreau s-o întind către tine. Poate că în ochii Tăi nu sunt decît un călător într-o corabie purtată de valurile suprapuse ale figurilor desfășurate pe tejgheaua vînzătorilor de stofe: nici vîsle, nici cîrmă și nici busolă“. Astfel începe Rugăciunea poetului care cere ajutorul Mîntuitorului: „Ajută-mă să-mi las deznădejdea la picioarele Tale“, scrie poetul care nu e, în fond, un om religios. În rugăciunea de început, la care se adaugă un Psalm și cîteva „tropare“, se vede că și-a însușit pilde le de care (i) se vorbește că le urmează înțelesul și, totodată, cau tă acolo înțelesul său. Ființa ce se roagă să scape de acela „care nu știe de ce a trăit pînă acum din greșeală în greșeală“ nu e Saul din Tars căutîndu-l pe Pavel pe calea Damascului, ci, mai degrabă, e cineva din mulțimea care Îl întîmpină și Îl însoțește pe Învățător, cineva caută, încă, bobul de muștar al credinței, speranța în izbăvire și Înviere. „Toți suntem murdari de ceva pe suflet“, se spune într-un Poem, sugerînd calea ieșirii din neliniște, uzură și plictis, provocînd de aici „tropare“ pentru femeile tinere care „au legat rod în rușinoasele spasme ale plăcerilor trupești“.
A doua cale de a ocoli deșertul și de a alunga duhul pustietății este prezentificarea spațiului identitar, nu atît a figurilor tutelare din „casa de lemn“ a bunicilor și părinților, cum se întîmplă, adesea, în alte paradigme lirice, cît a unui teritoriu mito-poetic, a unei lumi din protois torie, cînd fiicele oamenilor „s-au iubit în taină cu îngerii“, iar zeii s-au refugiat în „pădurile noastre străvechi“. Spațiul identitar al căsuței de lemn, prăbușit în uitare și ruină, în lumea de al tădată este înlocuit cu un nou teritoriu de identificare, al mitului și al istoriei de dincolo de istorie: poetul se regăsește, iată, în dansul ritualic cu animalele-totem, lupul, ursul, mistrețul și cerbul din Această poveste: „Veniți, duhuri cu barbă și sîni de femeie! Vă aștept dansînd,/ în fiecare noapte, pînă tîrziu./ Bat cu o coadă de topor în pămînt și dansez,/ în lumina lunii:/ dansul lupu lui – cînd sunt îmbrăcat într-o piele de lup;/ dansul ursului – în jurul unei tigve de urs;/ dansul cu o tavă de argint atîrnată de gît/ (o tavă pe care este pictată imaginea/ stilizată în spirit totemic a unui cerb)./ Această viață, această poveste,/ această ușă/ la care sfîrșitul – de care avem atîta nevoie –/ și rîcîie cu labe le sale de lut“.
Poezia lui Mircea Bârsilă se reinventează în Vise Reverii Vedenii, o carte care poate reprezenta placa turnantă a poeziei sale.