Lövétei Lázár László (1972) este poet, redactor, traducător, distins cu Premiul József Attila. Coperta recentei sale cărți de poezie, Munca la negru, reproduce o pagină cu vize de intrare în Ungaria, din chiar pașaportul poetului, oferind încă de la primul „contact“ o cheie de lectură a textului poetic dens și rafinat. În textul escortă de pe coperta IV, Ion Bogdan Lefter, care semnează și postfața, afirmă, fără ocolișuri: „O surpriză pentru noi cititorii români necunoscători de maghiară. Un poet adevărat, puternic, impresionant. De reținut numele lui Lövétei Lázár László!“
Nici măcar la prima vedere, chiar unui cititor mai puțin versat, poezia din Munca la negru nu îi va apărea unidimensională, în ciuda reliefului familiar până la identificare al societății postdecembriste și a traumaticelor sale evoluții. Este o temă mult exploatată de literatura și filmul românești, dar comparând maniera de raportare la ea de către artiștii români și cei maghiari, incluzându-l pe Lövétei Lázár László, diferențele sunt semnificative. Revoluțiile și tumultul social care le-a urmat sunt un fenomen care a marcat Europa Centrală și de Sud-Est. Firesc, influențele acestea au irigat și lumea culturală. Cea românească a reacționat cultural, artistic la modul intens, absolut, dezvelind nuclee ale absurdului, frustului, malignului, exhibând un capăt de lume, de viață, de existența a tot și a toate, postrevoluția venind cu o anihilare totală, fără speranța restaurării umanității, a bunului rost. O reacție demnă de… tragedia antică. Sensibilitatea maghiară (și ar fi interesantă, fertilă, o cercetare comparatistă care să aibă în vedere reacțiile culturale ale națiunilor vecine) a avut o reacție profundă, în care sâmburele disperării a fost izolat, înfășurat într-un alt fel de înțelegere, trauma fiind decantată și rafinată diferit. Datorăm bună parte din accesul la această sensibilitate traducerilor realizate de către poetul și prozatorul Kocsis Francisko. Este importantă reacția lirică la fenomenul postrevoluționar a unui intelectual maghiar din Transilvania, care, așa cum mărturisește într-unul din poemele sale, este considerat „aici bozgor și acolo român“. Această tragică situare între lumi: comunism-capitalism, România-Ungaria, Europa-Africa, student-muncitor la negru, tată-fiu dau o serie de tensiuni în avalanșă, care ritmează intens discursul poetic, atingând înălțimi și dezvelind abisale dureri într-un tur de forță profund personal, aspru, dar și de o sfioasă gingășie, ca o floare albă care se deschide timidă în inima unui codru întunecat.
Munca la negru cuprinde un CV de barabor, douăzeci și șase de vignete, după cum le numește autorul, plus una de rezervă, studii de cap, câteva poeme ce reprezintă o ars poetica, din care, unul, declarat, alte câteva poeme în care Lövétei Lázár László își arată măiestria, precum Gulaș cu cartofi, Harghita cristata, Muncitor la negru. Sunt tot atâtea fire epice și lirice deopotrivă care se împletesc ireproșabil. Poetul le întrețese mai apoi cu fire livrești, autobiografice, istorice, sociale, culturale, religioase, identitare. Din această meșteșugită lucrare se naște o tapiserie – panoramă a vieții de șantier, a vieții de muncitor în construcții, în ilegalitate, „la negru“. Aceste poeme-reportaje, după cum le consideră poetul, reușesc o radiografie nu doar a acelor zile, dar și a trăirilor unui intelectual silit să facă muncă necalificată pentru a supraviețui. Ele primesc adâncime datorită unor persoane și fapte devenite personaje, povești sau simboluri puternice, cu rădăcini care coboară în mit. Exclus, străin, decăzut din drepturi, redus la instrument necesar celor mai grele munci, fiul este imaginea în oglindă a tatălui, sortit la o muncă grea, în mină. Mina este o altă lume în al cărei întuneric omul este un străin. Munca este, la propriu, una de jos: „ (…) o să-i descrii zilele de muncitor negru/ Respectiv ce ai văzut tu din ele/ Pentru că a avut zile de muncă literalmente negre/ Când l-au detașat de la mina de caolin de la Harghita-Băi / la mina de lignit de la Albeni/ N-ai văzut în viața ta un muncitor atât de murdar (de negru)/ Cum a fost el când s-a întors în sfârșit acasă“. Fiul trăiește într-un întuneric simbolic, ascuns de ochii autorităților, de lege, departe de drepturilor firești ale unui cetățean, este străin la propriu, nepermițându-i-se să își găsească locul nici „aici“, nici „dincolo“. Munca la negru este o capsulă de întuneric total în care omul ajunge să fie, în ciuda opoziției sale, negru, scăzut, lipsit de cele ce se răsfață în lumină, condamnat la invizibilitate. E o idee asupra căreia merită să medităm, iar cartea este una la care merită să revenim, autorul său fiind unul remarcabil pentru că a găsit „cuvântul/ acel «cuvânt adevărat» gen Knut Hamsun «cuvântul cel mai negru»/ cuvântul teribil de negru“.