Considerată la un moment dat ca lipsită de viitor, arta figurativă a continuat să evolueze în a doua jumătate a secolului al XX-lea și primii ani ai secolului nostru în forme de exprimare de o mare diversitate. În această iarnă, multiple expoziții oferă prilejul unor interesante reconsiderări a raporturilor dintre percepție și realitate în opera unor creatori care și-au găsit un glas propriu pornind de la tradiții vechi de secole. În efortul iluzoriu de a capta pe pânză ceea ce-i înconjoară, ei au folosit aceleași elemente constitutive – linia, culoarea, textura, raportul dintre lumină și umbră, legile perspectivei – ajungând însă la rezultate foarte diferite.
Cu ocazia centenarului nașterii lui Lucian Freud, Galeria Națională din Londra a propus o retrospectivă comprehensivă și echilibrată a întregii sale creații, scoțând în evidență modul în care pictura acestuia a evoluat, de-a lungul a șapte decenii, de la caracterul intim al lucrărilor timpurii, la monumentalitatea portretelor târzii. Neobișnuit pentru zilele noastre, curatorii expoziției s-au hotărât să ignore tumultoasa biografie a artistului cu nume celebru (Lucian a fost nepotul lui Sigmund Freud) pentru a se concentra exclusiv asupra picturii sale. În loc să distragă atenția cu tot felul de comentarii despre numeroase aventuri amoroase, o liotă de copii, interacțiuni cu lumea interlopă și cu cea aristocratică sau maltratarea modelelor exploatate până la limitele epuizării fizice și nervoase, ei l-au lăsat pe privitor să se confrunte, nemijlocit, cu teribila materialitate a suprafețelor pictate de Freud… Pictorul și-a găsit stilul care l-a făcut faimos, cu toate acele suprafețe agitate care-ți dau impresia de nefinisat, de abia după ani de tatonări. La început – Fată cu trandafiri, Fată în pat, Pictorița – portretele sunt construite cu straturi translucide de culoare și au ceva din pictura hiper-realistă a lui Otto Dix și a membrilor grupului „Neue Sachlichkeit“ („Noua Obiectivitate“). Încă de atunci, ai de multe ori impresia că artistul se aproprie de modelele sale cu „pasiunea“ unui medic legist, impresie care se accentuează în raport cu tablourile de maturitate, pictate într-un atelier care joacă dublul rol de scenă și de subiect. Inclusiv atunci când își pictează fiicele (Bella și Esther, 1988), Freud pare mai interesat de texturi, de acumularea de straturi de culoare decât de a încerca să pătrundă gândurile modelelor pe care le are în față. Chiar dacă artistul a petrecut ore în șir scrutând aceleași fețe, ai doar rareori impresia că a fost capabil să sondeze – precum vechii maeștri cu care este adesea comparat – adâncimi sufletești. Nu expresivitatea chipurilor este cea care conferă vitalitate imaginilor sale, ci excursia pe care ochiul privitorului o face printre dealurile și văile denivelărilor coloristice, printre meandrele schimbărilor arbitrare de direcție ale nuanțelor, pe rând așteptate sau surprinzătoare. Indiferent dacă pictează trăsăturile unor fețe – de cele mai multe ori obosite, somnolente, abulice – pântece revărsate sau talpa unui picior, Freud privește corpul uman ca pe un peisaj plin de amănunte care trebuie redate în toată veridicitatea lor.
Faptul că opera lui Freud poate fi văzută în bogatul context al colecției de artă europeană a Galeriei Naționale din Londra, oferă vizitatorului prilejul unor comparații semnificative. Regăsești astfel afinități ale creației artistului născut la Berlin în 1922, nu numai cu pictura curentului „Neue Sachlichkeit“, ci și cu portretistica Renașterii germane (Dürer, Holbein). Spre sfârșitul carierei însă, pictura sa se apropie tot mai mult de cea a lui Tițian și a lui Rubens. Nu este vorba doar de prezența dominantă a unor nuduri din ce în ce mai opulente – Supraveghetoare de beneficii odihnindu-se, Leigh Bowery – ci și de modul în care sunt concepute grupurile de figuri. Sigur că există la Freud o modernă senzație de distanță, de înstrăinare între personajele aflate în proximitate – Pictoriță și model, Interior, Notting Hill –, dar alegerea deliberată a pozițiilor relative și a gesturilor care leagă caracterele este similară cu cea din opera maeștrilor Renașterii sau ai Barocului. Comparând Diana și Acteon sau Diana și Callisto – lucrări majore de Tițian intrate în colecția muzeului londonez și datorită eforturilor lui Freud – cu picturi precum Și mirele, puntea peste secole devine evidentă.
La 95 de ani, Alex Katz este un creator singular în peisajul cultural new-yorkez. Fără să se alipească în vreun fel de „elitele“ promovând expresionismul abstract, arta pop sau minimalismul, dar conștient și influențat de toate aceste curente, el este acum subiectul unei retrospective incluzând peste 150 de lucrări la Muzeul Guggenheim. Puțini s-ar fi gândit că galeria în spirală și nișele relativ înguste cu pereți înclinați pe care Frank Lloyd Wright le-a conceput pentru a etala picturile abstracte, de șevalet, din colecția instituției, vor adăposti cu succes creațiile lui Katz care sunt nu numai uriașe, dar și de un figurativ pe care cei ce consideră abstractul ca un nec plus ultra în istoria artei nu-l pot vedea decât ca blasfematoriu.
Titlul manifestării – „Gathering/ Adunare“ – are multiple valențe. Nu este vorba numai de mulțimea de studii pregătitoare care însoțesc multe dintre tablourile sale de mari dimensiuni, dar și de grupurile de artiști și prieteni care reprezintă un subiect predilect pentru Katz sau poate și de modul în care lumina se „adună“ la apus sau la răsărit în acele peisaje de care a fost tot mai preocupat în ultimii ani.
Organizată cronologic, manifestarea de la Guggenheim clarifică modul în care trăsături importante ale creației lui Katz au fost prezente încă de la începuturi. Scene din metrou, cu doar câțiva călători izolați și multe spații goale, prefigurează portretele de grup din perioada de maturitate. Mici crâmpeie de peisaj (Meri – 1954) demonstrează o dragoste pentru natură care este perpetuată până la lucrări recente, pline de vârtejuri de lumină care le dau o dimensiune cosmogonică. Katz a dovedit încă de la primii pași că are un acut simț pentru alăturări coloristice, evocând pe alocuri, indiferent dacă este vorba de portrete (Vincent și Tony) sau de peisaje (August, după-amiază târzie), bogăția de nuanțe din pictura matisse-iană.
Nimic nu caracterizează mai bine evoluția pictorului decât portretele soției sale Ada – un adevărat fir conducător al expoziției. Cele pictate în anii 1960 – perioada de cel mai mare interes a picturii lui Katz – reprezintă sinteza reușită a energiei ce caracterizează pictura Expresionismului Abstract cu limbajul Pop, al revistelor mondene sau reclamelor. În Zâmbetul roșu, Ada domină pânza și privitorii ca o stea de cinema. Rochia neagră o prezintă în 6 variante diferite ca și cum personajul s-ar fi învârtit printre invitații unei petreceri mondene. O jumătate de secol mai târziu, văzută din spate, cu meșe de păr alb, Ada este doar subiectul unei picturi banale… Prea abundentă, cu multe lucrări care nu spun nimic, expoziția de la Guggenheim subliniază mai degrabă limitele încercării lui Katz de a realiza o simbioză între tradițional și „modern“.
Cariera lui Méret Oppenheim ( 1913-1985) a fost marcată de un succes prea vremelnic. În 1936, ceașca ei învelită în blană stârnește entuziasmul suprarealiștilor și îi aduce o glorie cvasi instantanee. Pentru restul vieții, va continua să producă o mulțime de lucrări fără a reuși să reproducă succesul inițial. O retrospectivă, ce poate fi vizitată la Muzeul de Artă Modernă, include zeci de compoziții – unele interesante, altele insipide, unele ancorate în abstract, dar marea majoritatea reproducând sau incluzând elemente din lumea înconjurătoare. Chiar dacă aparent evită figurativul, cele mai bune lucrări ale ei sunt cele în care se confruntă cu materialitatea obiectelor reale, fie că este vorba de realinierea unor bolovani din râu (Femeie de piatră) sau de dorința de a vedea „altceva“ în niște încălțări (Perechea, Guvernanta). Ceea ce face manifestarea de la MoMA interesantă din punct de vedere al evoluției realismului la sfârșitul secolului al XX-lea este o sală centrală în care este expus un catalog de 12 desene de mari dimensiuni, alcătuite cu minuțiozitate elvețiană, în care artista propunea modul în care trebuia alcătuită o retrospectivă a operei sale la Berna în 1983. Desenele includ schițe ale circa 200 de lucrări concepute de Oppenheim între 1931 și 1983. Fiecare schiță este însoțită de dimensiunile exacte ale lucrării pe care o reprezintă și include amănunte ale lucrării originale pe care alt ochi decât cel al artistei le-ar fi putut ignora cu ușurință. Intitulat Expoziția mea, un inventar prozaic, „ingineresc“, devine, în contextul potrivit, o operă de artă de o realitate ireală.