Giuliano da Empoli, autor italo-elvețian, este, probabil, cel mai în vogă scriitor francez al momentului, în același timp discutat și disputat. Născut în 1973 la Neuilly-sur-Seine, a studiat Dreptul în Italia, absolvind ulterior un masterat în Științe politice la Paris. A pendulat permanent între țări (Italia, Franța, Elveția), între limbi (italiana și franceza) și între profesii, impunându-se, pe rând și uneori simultan, ca jurnalist (presă scrisă, radio, tv), comentator, expert, consilier politic (la un moment dat, chiar al unui prim-ministru italian, Matteo Renzi), profesor (în momentul de față, la Sciences Po din Paris) și scriitor, mai întâi de eseuri, apoi – acum – de ficțiune. A debutat la doar 22 de ani, în 1996, cu Un grande futuro dietro di noi, pentru care La Stampa l-a declarat „Omul anului“. Au urmat numeroase și importante volume de nonficțiune, între care La guerra del talento (2000), Overdose (2002), Fuori controllo (2004), Obama, La politica nell’era di Facebook (2008), La prova del potere (2015), La rabbia e l’algoritmo (2017), Les ingénierus du chaos (2019).
„De multă vreme n-am mai devorat un roman cu atâta aviditate. Este ceea ce anglo-saxonii numesc un page turner, o carte căreia nu te poți opri să-i întorci paginile, supereficientă și bine documentată, care descrie culisele puterii ruse din ultimii douăzeci de ani într-un stil simplu, seducător și de un realism incredibil. […] Este CARTEA pe care trebuie să o citești dacă vrei să înțelegi războiul din Ucraina. […] Pentru un prim roman, este o lovitură de maestru.“
Frédéric Beigbeder, Le Figaro
„Cu Magul de la Kremlin, Giuliano da Empoli ne oferă o descriere uluitoare a sistemului mental și a logicii de război a lui Vladimir Putin. Într-un fel, el povestește tot ceea ce a dus la invadarea Ucrainei la 24 februarie 2022. Este o relatare de o mare forță literară și istorică, care trebuie citită dacă dorim să înțelegem ceea ce, de aici, pare de neînțeles.“
Libération
Mașina aștepta pe marginea drumului, cu motorul pornit. Un Mercedes negru ultimul model: unitatea de bază a locomoției moscovite. Două personaje bine clădite fumau în tăcere în afara vehiculului. Când m-a văzut, unul dintre ele mi-a deschis ușa din spate, după care s-a așezat lângă șofer.
Nu am făcut nicio tentativă de conversație. Experienta mă învățase că n-aș putea scoate decât niște monosilabe de la însoțitorii mei. Oamenii de aici îi numesc timbre, deoarece trebuie să rămână lipiți de protejații lor. Sunt niște tipi puțin vorbăreți, care transmit o senzație de calm. Ei iau cina la mama lor o dată pe săptămâna și îi aduc flori și o cutie de ciocolată. Mângâie capetele blonde ale copiilor ori de câte ori au ocazia. Unii colectează dopuri de sticlă sau își lustruiesc motocicleta. Cei mai pașnici oameni din lume! Cu excepția rarelor momente când încetează să mai fie astfel. Atunci este altă poveste: e mai bine să nu te afli prin preajmă în acele momente.
Prin fața ochilor mei defilau rapid impresiile orașului multiubit. Moscova. Cea mai tristă și cea mai frumoasă dintre marile capitale imperiale. După care au apărut nesfârșitele și întunecatele păduri care, în mintea mea, erau deja cele care se întindeau la nesfârșit până în Siberia. Habar n-aveam unde ne aflam. Telefonul încetase să funcționeze când mă urcasem în mașină. Iar GPS-ul ne semnala cu încăpățânare poziția la polul opus al orașului.
La un moment dat, am părăsit drumul principal, luând-o pe unul care se afunda în pădure. Mașina încetinise foarte puțin, abordând drumul forestier cu aceeași ardoare cu care atacase anterior și autostrada; să nu se spună că un șofer rus se lasă intimidat de o banalitate stupidă, cum ar fi o haită de lupi. Am continuat să înaintăm prin întuneric, nu foarte mult timp, suficient însă pentru a alimenta presimțiri sumbre. Curiozitatea amuzată care mă stăpânise până atunci era pe cale de a lăsa locul unei oarecare temeri. În Rusia, îmi spuneam, totul merge de obicei foarte bine, dar când merge rău, atunci merge cu adevărat foarte rău. La Paris, cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla este un restaurant supraevaluat, privirea disprețuitoare a unei fete drăguțe sau o amendă. La Moscova, gama experiențelor neplăcute este considerabil mai largă.
Am ajuns în fața unei porți somptuoase. Din interiorul gheretei, un gardian ne-a făcut un vag semn de salut. Mercedesul începu în sfârșit să ruleze mai calm. Printre mesteceni se putea zări un mic lac pe care pluteau câteva lebede ca niște semne de întrebare adresate nopții. După care mașina coti o ultimă oară, oprindu-se în fața unei mari clădiri neoclasice în alb și galben.
Am coborât din mașină și m-am trezit mai curând în fața unei case din Hamburg ascunse în bazinul Alsterului decât în fața locuinței unui oligarh. Era reședința unui medic, a unui avocat, chiar a unui bancher, calvinist însă, dedicat muncii sale și foarte puțin înclinat către ostentație. La intrare, profilul ezitant al unui domn bătrân, îmbrăcat în catifea, oferea un contrast aparte cu cei doi zbiri care mă aduseseră până aici. Dacă aceștia aparțineau în mod hotărât orașului luminos și crud din care tocmai sosisem, figura majordomului, un pic obosită, părea a fi fost aleasă de stăpânul ei pentru a prezida o lume privată și din vechime.
Odată trecut de ușă, un vestibul căptușit cu plută îl întâmpina pe vizitator. Și aici, nici o concesie făcută stilului contemporan atât de la modă în alte părți. Ci mai degrabă, în diferitele încăperi pe care am început să le străbat sub îndrumarea fragilului meu Caron, o abundență de mobile cu intarsii și de candelabre aprinse, de rame aurite și de covoare chinezești care creau o atmosferă caldă, la care contribuiau geamurile mate și sobele mari cu cahle împodobite. Impresia de armonie severă pe care o simțisem călcând pragul locuinței se adâncea cu fiecare încăpere încăpere, până la sosirea într-un birou în care majordomul mi-a făcut semn să mă așez pe un mic divan de gală care și-ar fi găsit foarte bine locul în anticamera unui personaj din Război și pace. Pe peretele din fața mea, portretul în ulei al unui bătrân, îmbrăcat în bufon al curții, mă privea cu un aer batjocoritor.
M-am uitat în jur, încântat și puțin surprins. În altă parte luxul produce un efect de distragere, dar aici aveai un sentiment de putere și de reculegere.
– La ce vă așteptați, la robinete de aur?
Baranov zâmbea. Nu era sarcastic, ci mai degrabă tăcut, ca un om obișnuit să ia în stăpânire gândurile altcuiva. Se materializase pe neașteptate, probabil pe o ușă laterală. Purta o haină de interior întunecată, fluidă, probabil scumpă. Am îngăimat un răspuns, dar rusul nu mi-a dat nici o atenție.
– Vă rog să îmi iertați orarul. Am căpătat acest obicei prost și nu mă mai pot dezbăra de el.
– Nu sunteți singurul pe aici, i-am răspuns, gândindu-mă la efervescența vieții de noapte din Moscova, înainte să-mi dau seama că această propoziție ar fi putut suna ca o aluzie la obiceiurile Țarului.
Un gând trecător a părut să-i străbată privirea de plumb.
– Oricum, este o plăcere să mă aflu aici. E un loc superb.
Abia ce rostisem aceste ultime cuvinte, că am simțit pentru prima dată privirea lui Baranov oprindu-se asupra mea: Ai venit oare până aici ca să mă plictisești ca toți ceilalți?
Rusul rămăsese în picioare.
– Deci sunteți un cititor al lui Zamiatin, reluă el, îndreptându-se spre ușa pe care intrase. Veniți cu mine, am ceva să vă arăt.
Am pătruns într-o sală ai cărei pereți erau acoperiți în întregime de o vastă bibliotecă care nu ar fi fost deloc nelalocul ei într-o mânăstire benedictină. Pe rafturi străluceau mii de volume vechi, luminate de scânteierile focului care ardea în impunătorul șemineu de piatră.
– Nu știam că sunteți colecționar de cărți vechi.
Nu încetam să debitez evidențe.
– Nu le colecționez. Le citesc. Sunt două lucruri diferite.
Rusul părea iritat. Colecționarii sunt niște personaje meschine, oameni care trăiesc cu obsesia unui control la care nu vor ajunge niciodată. Baranov nu se considera unul dintre ei.
– De fapt, nu sunt toate ale mele. Pe multe le-am moștenit de la bunicul meu.
Mi-a fost greu să nu-mi trădez surpinderea. Să transmiți o bibliotecă de cărți vechi în Uniunea Sovietică nu era, la drept vorbind, cel mai firesc lucru din lume.
– Dar pe acestea eu le-am găsit.
Baranov încă nu avea chef de explicații. Extrăsese niște foi scrise de mână dintr-o învelitoare din piele.
– Aruncați o privire, spuse el, întinzându-mi niște foi îngălbenite.
Era o scrisoare scrisă cu caractere chirilice, datată 15 iunie 1931, la Moscova. Am început să citesc.
Stimate Iosif Visarionovici,
Autorul acestei scrisori, condamnat la pedeapsa capitală, ți se adresează pentru a-ți cere să îi comuți pedeapsa. Numele meu îți este probabil cunoscut. Pentru mine, ca autor, a fi lipsit de posibilitatea de a scrie echivalează cu o condamnare la moarte.
Am ridicat privirea. Baranov se prefăcea că răsfoiește o carte pentru a-mi da timp să-mi revin.
– Este originalul scrisorii lui Zamiatin către Stalin, a spus el fără să mă privească. Când îi cere permisiunea de a părăsi Uniunea Sovietică.
Am continuat să-l fixez cu privirea pe rus mult timp după ce îi ascultasem explicația. Nu-mi venea să cred că țin în mâini așa ceva. După care mi-am găsit puterea să continui lectura.
Nu pretind că sunt nevinovat. Știu că am obiceiul, foarte nepotrivit, să spun ceea ce consider eu că e adevărul mai degrabă decât să spun ceea ce mi-ar fi de folos pe moment. Nu mi-am ascuns niciodată poziția în ceea ce privește servilismul literar, lingușeala și cameleonii care își schimbă culoarea. Consider că aceste fenomene sunt degradante atât pentru scriitor, cât și pentru revoluție.
Am rămas cufundat o vreme în această lectură. Când mi-am ridicat privirea, Baranov mă observa.
– Aceasta este una dintre cele mai frumoase cereri adresate lui Stalin de un artist. Zamiatin nu se înjosește niciodată. Vorbește cu sinceritate, ca un fost bolșevic. A înfruntat trupele țarului, a supraviețuit exilului, s-a întors să facă Revoluția. Singura problemă este că a înțeles totul prea repede și că a comis imprudența de o scrie.
De la înălțimea recentei mele familiarități cu autorul, am simțit nevoia să intervin. Am înșirat, prin urmare, câteva banalități cu privire la ireductibila tensiune dintre artă și putere, la caracterul nomad al lui Zamiatin, la convingerea sa că, deși revoluționară, victoria unei idei determină automat îmburghezirea ei. Baranov mă privea cu atitudinea binevoitoare a prietenului de familie obligat să participe la serbarea școlară de sfârșit de an. Când i s-a părut că îmi epuizasem subiectul, a reluat:
– Da, așa este. Dar cred că e vorba de ceva mai mult. Zamiatin a încercat să-l oprească pe Stalin, a înțeles că acesta nu era un politician, ci un artist. Că viitorul avea să fie decis nu de competiția dintre două viziuni politice, ci dintre două proiecte artistice. În anii douăzeci, Zamiatin și Stalin sunt doi artiști de avangardă care luptă pentru supremație. Forțele aflate în confruntare sunt, bineînțeles, disproporționate, deoarece materialul lui Stalin este carnea și sângele oamenilor, pânza sa, o națiune uriașă, publicul său, toți locuitorii planetei care îi șoptesc cu venerație numele în sute de limbi. Ceea ce poetul realizează în imaginație, demiurgul are pretenția de a impune pe scena istoriei mondiale. În această luptă, Zamiatin este aproape complet izolat, dar încearcă totuși să se opună noii ordini. El știe că arta lui Stalin duce inevitabil spre lagărul de concentrare pentru că în planul menit să reglementeze viața Omului Nou nu există loc pentru erezie. Acesta și este motivul pentru care, deși inginer, Zamiatin se luptă cu armele literaturii, ale teatrului, ale muzicii; a înțeles că, dacă puterea zdrobește tot ce e disonant, Gulagul este doar o chestiune de timp. Dacă armoniile ilicite sunt reprimate, foarte curând nu va mai fi loc decât pentru marșuri în ritm cadențat. Tonul minor, neconform cu idealurile noii societăți, va deveni un dușman de clasă. Major! Nu trebuie să se audă altceva decât tonul major! Toate drumurile duc la tonul major! Muzica, chiar și fără cuvinte, va fi strict subordonată cuvântului. Și nu se va mai compune vreo simfonie care să nu fie o odă închinată marxism-leninismului.
În timp ce rostea ultimele cuvinte, o umbră de emoție se strecurase, pentru prima dată, în glasul rusului, ca și cum nu ar fi fost doar pe cale de a analiza un eveniment istoric.
– Când Zamiatin îl convinge pe prietenul său Șostakovici să compună Lady Macbeth din Mțensk, a continuat el, este pentru că știe că viitorul Uniunii Sovietice depinde de această reprezentație. Că singurul mod de a evita procesele politice și epurările este de a reintroduce singularitatea individului care se revoltă împotriva ordinii planificate. Iar când Stalin se ridică, furios, și iese din Balșoi după actul al treilea e pentru că știe că libertatea compozitorului și a personajelor sale este o sfidare directă la adresa puterii sale, a proiectului său artistic global. Tocmai de aceea și ordonă el scrierea celebrului articol din Pravda care îl acuză pe compozitor că a acordat prea mult spațiu senzualității personajelor, care se comportă într-un mod „bestial“. În opera lui Stalin nu este loc decât pentru instinctele bestiale ale unei singure persoane. El aplică literal porunca lui Lenin: „este necesar să visăm“, dar singurul vis permis este cel al lui Stalin; toate celelalte trebuie suprimate.
Baranov a făcut o pauză. Confortul camerei în care ne aflam producea un contrast aparte cu asprimea faptelor pe care le evoca.
– Dacă stai să te gândești, a continuat el, prima jumătate a secolului al XX-lea nu va fi fost, practic, decât asta: o confruntare titanică între niște artiști. Stalin, Hitler, Churchill. După care au venit birocrații, pentru că lumea trebuia să se odihnească. Dar astăzi artiștii s-au întors. Uitați-vă în jur. Oriunde te întorci, nu există decât artiști de avangardă care au pretenția nu de a descrie realitatea, ci de a o crea. Doar stilul s-a schimbat. Astăzi, în locul artiștilor de altădată sunt personajele reality show-urilor. Dar principiul a rămas același.
– Sunteți unul dintre ei?
– Firește că nu. Am jucat o vreme rolul de funcționar. Dar acum sunt la pensie.
– Nu vă e dor de adrenalină?
– Credeți-mă, nu există pariu mai mare decât să te trezești dimineața, să-ți bei cafeaua și să-ți duci fata la școală. Serios, nu cred că am vrut ceva mai mult de trei sau de patru ori în viața mea. Dar când s-a întâmplat, în general am obținut ceea ce voiam. Iar ceea ce îmi doresc acum, vă asigur, e tocmai asta.
Baranov a făcut un semn care indica biblioteca, vechiul glob pământesc din lemn și focul care ardea în șemineu.
– Și ceilalți cum au primit asta?
– Cum credeți? Rău, bineînțeles. În acvariu totul se iartă: hoția, crima, trădarea. Dar nu dezertarea. Cum, nu vrei ceva pentru care noi am fi în stare să ucidem? Curtenii nu pot să-ți ierte așa ceva.
– Dar Țarul?
– Țarul este o altă poveste. El vede și iartă orice.
O sclipire de ironie a străbătut privirea opacă a rusului.
– Vă scrieți memoriile?
– Nici nu mă gândesc.
– Ați avea totuși multe de povestit!
– Nici o carte nu va fi vreodată la înălțimea adevăratului joc de putere.
– S-ar putea susține și contrariul.
O umbră ușoară i-a trecut prin priviri. Baranov a zâmbit.
– Aveți dreptate. Așa că îngăduiți-mi să reformulez. Nici o carte scrisă de mine nu va putea fi vreodată la înălțiumea jocului de putere.
– Ce este puterea pentru dumneavoastră?
– Întrebarea dumneavoastră este mult prea directă. Puterea este ca soarele și ca moartea, nu poate fi privită în față. Mai cu seamă în Rusia. Dar pentru că ați venit până aici, dacă aveți ceva timp, aș vrea să vă spun o poveste.
Baranov s-a ridicat să toarne două pahare de whisky dintr-o carafă de cristal. Mi-a întins unul și s-a așezat la loc în fotoliul său de piele. M-a privit intens o clipă, apoi și-a coborât ochii pe paharul lui.
– Bunicul meu a fost un mare vânător, a spus el încet.
[…]
Rusia este fabrica de coșmaruri a Occidentului. La sfârșitul secolului al XIX-lea, intelectualii voștri au visat revoluția. Noi am facut-o. Despre comunism nu ați făcut altceva decât să vorbiți. Noi l-am trăit vreme de șaptezeci de ani. După care a venit momentul capitalismului. Și chiar și în această privință am mers mult mai departe decât voi. În anii nouăzeci, nimeni nu a dereglementat, nu a privatizat, nu a lăsat loc inițiativei antreprenoriale mai mult decât noi. Aici s-au clădit cele mai mari averi, plecând de la nimic, fără reguli și fără limite. Am crezut cu adevărat în chestia asta, dar n-a mers.
Acum o luăm de la capăt. Sistemul vostru e în pericol pentru că nu mai reușiți să exercitați puterea. Credeți-mă, după ce am experimentat-o la prima mână, nu mai am prea multă simpatie pentru ea. Bunicul meu spunea că mai devreme sau mai târziu cineva ar trebui să adune toate statuile ecvestre împrăștiate prin orașele lumii și să le trimită în mijlocul deșertului, într-un lagăr dedicat tuturor autorilor de masacre din istorie: întotdeauna am fost înclinat să-i dau dreptate, și vă asigur că toți acești ani de frecventare a Kremlinului nu m-au făcut să îmi schimb părerea. Dimpotrivă.
Astăzi, totuși, puterea reprezintă singura soluție, pentru că obiectivul ei, obiectivul oricărei puteri în exercițiu îl constituie abolirea evenimentului. „O muscă zburând prin palat în timpul vreunei ceremonii îl umilește pe împărat“, spune Custine. Până și cel mai mic eveniment, sustras controlului ei, poate să coincidă cu moartea, sau cu posibilitatea morții, pentru putere.
Natura umană este lacomă de evenimente. Le așteaptă, le râvnește, chiar dacă se preface că se teme de ele, dar este clar că acesta este un gust pe care nu ni-l mai putem permite. Pentru că astăzi evenimentul, chiar și cel mai mic zbor al unei muște, poate dezlănțui iadul. Virusul a fost repetiția generală, dar suntem abia la început. Tocmai de aceea, de acum înainte, întrecerea se va purta între eveniment și putere. Și având în vedere că primul va coincide cu posibilitatea mereu deschisă a apocalipsei, cu toții vom fi obligați să o alegem pe cea din urmă. Nu pseudo-puterea pe care o practicați voi în Occident: niște măști de clovn interpretând un scenariu de tragedie. Nu, puterea readusă la originea ei primă: pura exercitare a forței. Statuia de marmură care cu o mână apără și cu cealaltă amenință.
Până acum, puterea a fost întotdeauna imperfectă. Pentru că a trebuit să se sprijine pe mijloace umane pentru a-și ține promisiunea. Și omul e slab, întotdeauna. […] Atâta timp cât se baza pe contribuția unor oameni în carne și oase, orice putere, oricât de dură, avea nevoie de consimțământul lor. Dar când se va baza doar pe niște mașini care mențin ordinea și disciplina, nu va mai exista nicio frână. Problema mașinillor nu este că se vor răzvrăti împotriva omului, ci că vor urma literal ordinele.
Traducere din franceză de Bogdan Ghiu.
(Volum în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, în Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu)