Pe 21 ianuarie, Prietenul meu George Banu s-a stins. Sînt captivă încă a unei stări de șoc. Doar cu cîteva zile înainte am vorbit ultima oară. Era internat, și nu am intuit nicicum că se va întîmpla asta. Am înțeles că este o încercare, grea, dar nu o cameră înaintea plecării. Obosit , dar prezent. I-am spus că vreau să-l văd. Ar fi fost să fie în cîteva zile, la începutul săptămînii. S-a dus cînd noaptea se pregătește să lase locul zorilor. Nu se grăbește. Doar se pregătește. Am rămas suspendată într-un fel de așteptare. Și am încremenit. Într-un Paris gri și înfrigurat, am umblat de colo, colo, căutînd un sens. Am vrut să-l sun, așa cum făceam de fiecare dată amîndoi cînd ceva ne plăcea și doream să ne împărtășim asta. Am vrut să-i povestesc cît de tare m-a impresionat ideea curatorială pentru expoziția Munch. Ca un poem despre viață, moarte și dragoste. Din perspectiva asta, altfel călătorești prin lumea ideilor și a expresiei lor vizuale. A formelor și a culorilor. Am vrut să-l sun imediat ce am ieșit de la Opera Bastille și să vorbim despre Tristan și Isolda, cea mai intensă poveste de iubire, spiritualizată pe scenă de Peter Sellers și Bill Viola. Am avut cîteva momente în timpul spectacolului cînd am simțit că mă sufoc înțelegînd că asta nu va mai fi cu putință niciodată. Că toate ritualurile prieteniei noastre au plecat, împreună cu el. Împărtășirea. Acea stare esențială și dulce care există doar în iubire. Și în prietenie. Atunci cînd vrei să împarți cu celălalt ce trăiești, ce te înalță, frumosul, unicitatea clipei cînd ești singur în față minunăției și vrei să-l faci martor pe cel care este absent. Ne-am scris și ne-am sunat de peste tot din lumea asta mare doar că să ne împărtășim stări, sentimente, spaime, suferință sau fericire. În lungul drum al prieteniei noastre, nu am obosit niciodată să ne dorim să ne cunoaștem și să înmulțim darurile, amintirile, legăturile. Am fost empatici. Am coborît de cîteva ori în infern, cînd ne-am despărțit de cîțiva prieteni, și ne-am înălțat în universuri paradisiace prin atîtea întîmplări din viața noastră sau din cele petrecute pe atîtea scene din lumea mare. Am avut cea mai intensă complicitate din profesiunea mea. Înțelegere și tandrețe. Chiar și atunci cînd părerile noastre nu coincideau. Dialogul nostru era ca un dans. Argumentele fiecăruia nășteau tăcere și meditație. Ne ascultam și nu ignoram nimic din celălalt punct de vedere. Nu au existat niciodată asperități, tonuri categorice, definitive. Doar farmecul irezistibil al dialogului adevărat.
Acum nu multă vreme, l-am întrebat dacă își amintește cînd ne-am cunoscut. Anul, locul. Nici eu nu am știut să pun punctul pe momentul întîlnirii noastre. Poate că a fost la București. Poate că dragostea pentru Radu Penciulescu ne-a adus împreună. Poate că a fost într-o vară fierbinte, la Avignon, cînd mă privea fascinat cum negociez cu pestriții vînzători din tîrgul african. Îi arătam tot felul de obiecte colorate, manevram cu curaj bastonul ploii, întindeam pe jos cuverturi imense, cusute de mînă, și încercam să aflu tîlcul nodurilor, al familiilor de departe. Cînd vedeam cîteva spectacole pe zi pînă tîrziu, în noapte. Cînd mergeam la conferințe și pe drum ne dureau urechile de strigătele cicadelor. Cînd corpul se topea de căldură, dar mintea era incredibil de trează. Cînd am stat în ploaie la ultima reprezentație a unui spectacol făcut de Nadj. Sau cînd am fost să-i descifrăm desenele, într-o expoziție atipică, așa cum este Joseph Nadj. Sau cînd am stat și cu Monique, toți trei, umăr la umăr, uluiți de ce a făcut împreună cu Barcelo, frămîntînd lutul și viața în fața noastră, într-o catedrală dezafectată. Tot la Avignon am privit, o dată, o conversație a lui cu Peter Brook. Un aparte. Nu auzeam cuvintele, urmăream gesturile, ochii. Și zîmbeam. Ca în nopțile cînd bîntuiam prin București cu Radu Penciulescu, care vorbea întruna, iar noi îl urmam prin tot felul de bodegi sordide, ca niște discipoli fermecați și înamorați. Într-un an, la o ediție cînd îl sărbătoream in absentia pe Aureliu Manea, mi-a spus că îi va aduce, după zeci de ani, coroana lui Macbeth, dintr-un spectacol al lui Rică, și i-o va înapoia, prin Viorica, sora lui, ca să se închidă un cerc magic al tinereții și uimirii în fața geniului acestui regizor. Și a scos-o din geantă ca un scamator abil, învîrtind-o în văzul tuturor, și împreună cu ea, momente din ce a făcut sau rostit Manea. Atunci mi-a dat o fotografie cu ei tineri, în fața teatrului din Turda. George Banu avea în ambele mîini pungi cu cărți.
Am văzut zeci de spectacole și expoziții împreună. Am vizitat tot atîtea anticariate. L-am sărbătorit aici, în țară, am discutat ore despre cîte un moment dintr-o montare sau alta, am fost la Rășinari, pe coasta Boacii, prin străzi tainice din Sibiu, București, Cluj, Craiova, Paris, Roma, Salonic, Bogota, Villa de Lobos, am cîntat și am jucat pe muzica Grupului Iza, am stat cine mai știe cîte ore cu Silviu Purcărete, Anca și Mihai Măniuțiu, Ion Caramitru, Marcel Iureș, Tompa Gabor, Aura Corbeanu, Alexandru Dabija, Horațiu Mălăele, cu Constantin și Tania Chiriac, Valeriu Moisescu, Lev Dodin, Patrice Chéreau, Soleri, Giorgio Strehler, Felix Alexa, cu Jeremy Irons și Isabelle Hupert la Roma, cu Marian Râlea, cu Mișu Barta, cu soții Buluc, cu Heti Stürmer și Vasile Șirli, cu Dragoș Buhagiar, Valentin Nicolau, am băut must după cîteva concerte din Festivalul Enescu, ne-am plîns prietenii plecați și le-am dus memoria mai departe. Îi simt reacțiile din timpul spectacolelor, îl văd cum își ronțăia fularul, aud cuvintele prin care ne exteriorizam stări și analize. Așa cum nu am făcut cu nimeni. A avut o relație complexă, complet separată cu fiul meu. L-a căutat o zi întreagă pînă l-a găsit într-un sat din Normandia. Îi dădusem altă adresă. Era cu un prieten doctor, ieșit la pensie, pe care maicile mănăstirii unde se ținea acel master class îl cunoșteau bine. Luca a fost răsfățat după acea vizită neobișnuită. L-a susținut și l-a încurajat mereu. Abia acum am aflat cît vorbeau la telefon în anii cît Luca a studiat în Scoția. Camera fiului meu este plină de daruri cum nu sînt altele. George Banu și Monique au ales mereu minunății. Ca și tortul de la nouă ani, sărbătoriți la ei acasă, la Paris. Am ținut conferințe împreună în atîtea locuri. Am făcut Floriile la Catedrala din Bogota. Și am plecat la hotel cu frunze de palmier. Mintea și sufletul sînt încărcate de mii de imagini, amintiri, complicități. Dar cel mai mult am prețuit sensul Prieteniei noastre. Și al Prieteniei în general. Cu generozitate. Am fost complici pentru multe fapte din teatrul românesc. Și nu numai.
În casa mea, în camera mea sînt zeci de semne de la George Banu. Trimise de peste tot, cu prilej sau fără. Acum, îmi sprijin nu doar privirea pe fiecare, ci toată ființa mea. Au fost despărțiri grele în ultimii ani. Dar acum simt că mă prăbușesc. Mai am doar cîteva puncte care mă țin. Iau în mîini cărțile lui. Pline cu sublinierile mele, cu fișe și însemnări. Nu sînt singure pe raft, deci. Și nici eu. Îi urmăresc scrisul de pe atîtea cartoline, se deschid atîtea ferestre din atîtea obiecte. Aud zgomotul cozilor înfoiate de păuni. Sensul prieteniei. În mii de culori și în noblețea fiecărui gest. A fi împreună. Teatrul asta înseamnă. Ca și toate legăturile misterioase care ne-au legat aici. Și în veci. Nu există să văd un voal de mireasă și să nu mă gîndesc la el. Acum, voalurile mireselor plutesc pe toate cerurile deschise ca să-i primească sufletul prietenului meu George Banu.
A plecat în miezul unei nopți. Închid ochii. În burta unei alte nopți ne-am suit într-un autobuz și ne-am dus amîndoi de la Avignon, la Carrière de Boulbon, descoperită de Brook pentru Mahabharata, unde s-a jucat și Danaidele lui Silviu Purcărete. Acolo, Bartabas a îngăduit intrarea în intimitatea unei relații. A lui și a calului său. O prietenie profundă. La început, am auzit pufăitul calului, am intuit anumite mișcări și șoapte, am urmărit umbre, mici comenzi. Din neant, au apărut corpurile. Ușor, pe nesimțite, s-au ivit zorii. Miracolul a rămas. Ca și cel al prieteniei mele cu George Banu, grea de sens și de conținut. De spuse și nespuse.