1. Cea mai recentă dintre cărțile lui Horia-Roman Patapivici – cea mai recentă dintre cele publicate, desigur (Despre viață, destin & nostalgie, Humanitas, 2022) – este, dacă privim puțin spre contextul ei de apariție, (și) una oarecum smulsă. Nu fac o afirmația „pe surse“; faptul acesta a fost făcut public la ambele lansări ale cărții din finalul anului trecut, de un mare prieten și, totodată, de editorul lui HRP, Gabriel Liiceanu. Pe scurt: a existat și există în continuare un bine întemeiat orizont de așteptare pentru un mare eseu – care va da o carte mare, nu am niciun dubiu – al lui Horia-Roman Patapievici despre Noua ideocrație. Multe dintre vertebrele acestui eseu, foarte probabil că și un contur schițat al dorsalei cărții ce va să vină au fost deja anunțate într-o conferință publică susținută de HRP la Ateneul Român, la finalul primăverii lui 2022. Revenind la Despre viață, destin & nostalgie, o selecție a celor mai frumoase eseuri scrise de HRP (așa cum a spus și Gabriel Liiceanu): aceasta este o carte care apare înaintea uneia promise și e, cum sugera editorul său, smulsă din iubire pentru „un prieten încăpățânat și foarte exigent“ cu cărțile sale. Și e foarte bine că așa a fost să fie – bucuria lecturii ei (fie în ordinea în care curg textele, fie, pur și simplu, deschizând la întâmplare la un text) este imensă: pentru că e un spectacol de gală al unei minți fără seamăn în cultura română.
*
2. Cartea – impecabil și atașant construită – are o ordine tripartită care dă seama și de un neobișnuit și strălucit traseu (mai ales afectiv) personal. Ordinea e, așa-zicând, una firească, pentru că textele adunate în acest volum (sunt în total treizeci și șase de eseuri) se așează în ceea ce se poate numi (numirea ca atare a și fost făcută, de altfel) categoriile sufletului. Trei secvențe majore și firești așadar: viața, destinul, nostalgia – ca trei mari vase comunicante. „Corespundența dintre numele din titlu și titlurile capitolelor, ca și semnificația asocierii lor, e intenționată: viața stă pentru viață (căci viața e tautologică!), destinul stă pentru țară (deoarece nimeni nu poate sări peste umbra lui), iar nostalgia stă pentru Europa (pentru că Europa nu mai vreau să fie Europa). Între cele 36 de texte (mai multe, extraordinare portrete ale unor oameni «care ne-au făcut oameni»), patru reprezintă, pentru marele public, o premieră. Și anume – nu numai pentru istoria literară: Paznicul meu (interviu), Viața filosofică (eseu), Spiritul european în pericol (comunicare la un colocviu) și – la acest text voi reveni de îndată – Revoluția de centru (conferință)“.
*
3. A propos de arhitectura acestui volum, de traseul personal căruia i se marchează multe dintre bornele esențiale, de mizelele pe care le asumă această carte care este (și) una a devenirii, să menționăm următoarea mărturisire: „Motivul pentru care am strâns acum aceste eseuri într-o carte este că am început să mă uit în urmă. Le-am ales pe acestea, dintre multe altele, pentru că fiecare dintre aceste treizeci și șase de eseuri continuă să îmi spună ceva și astăzi – și anume același lucru pe care îl spuseseră când le-am scris.“ De asemenea, să punctăm și faptul că ea e scrisă de un om excepțional care posedă ceea ce el însuși numește o „privire binoculară“. Sensul navigării în cercuri pe care ne-o propune Horia-Roman Patapievici odată cu eseurile sale din Despre viață, destin & nostalgie se vădește și mai clar știind că autorul cărții pune la lucru, la turație maximă, și rațiunea sa superioară, și pasiunea pentru credință. Textele de aici – cum, de fapt, din toate cărțile lui HRP – sunt moșite și vegheate, simultan, de un ochi raționalist și de un altul care privește spre credință. Despre viață, destin & nostalgie e, în multe feluri, o carte a centrului – a centrului bun. O carte, altfel spus, orientată către lucrurile cu adevărat importante.
*
4. Dintre toate textele care compun această carte, cel despre care s-a vorbit cel mai mult până acum este Revoluția de centru, unul din cele patru inedite menționate ceva mai înainte. Între altele: pentru că e un eseu care pune în joc, și anume la într-un mod hermeneutic strălucit, o perspectivă nemaîntâlnită până acum cu privire la revoluția din 1989, și pentru că, mai încolo poate, ar fi bine să nu rămână doar acest text de nici 20 de pagini. În alte cuvinte despre acest eseu definitivat în 2013: vorbind mai mult, cât mai mult despre acest eseu năucitor, poate că smulgem, încă o dată, o nouă carte de la Horia-Roman Patapievici. Ar fi de făcut și ar fi, de departe, prin claritate și profunzime, prin cumpănirea și umanismul ei adânc, prin (la un alt nivel) rațiunea și credința pe care le pune în joc aici Horia-Roman Patapievici într-o formă de zile mari, ar fi, așadar, cartea supremă despre revoluția noastră din decembrie 1989 și, prin extensie, despre revoluțiile din acel an ieșit din comun.
*
5. (Doar) Două idei-acoră din Revoluția de centru care sunt de luat și ca o invitație insistentă de a citi, cu atenție și mintea deschisă, acest eseu. Nu este, argumentează HRP, deloc neadecvat să folosim cu privire la decembrie 1989 termenul de „revoluție“ în legătură cu România, dincolo de dezamăgirile punctuale și mari care au survenit fie în primele zile – și primele defilări ale noilor „măști politice“ –, fie mai apoi, când – în raport cu idealurile revoluționare și, mai larg, cu democrația liberală – acumulările negative sunt în România și mai numeroase (iar unele traumatizante de-a dreptul). HRP respinge, pe bună dreptate, și critica de „paseism“ aplicată Revoluției: „Revoluțiile anului 1989 reprezintă cu adevărat o revenire în trecut, așa cum etimologia cuvântului revoluție o cere: o revenire la tradițiile libertății, care, pentru regimurile comuniste, se aflau, toate, în trecut. Revenirea în trecut nu era deci paseistă și retrogradă, ci era o revenire la trecut: trecutul vizat era categoria morală a libertății, pe care revoluțiile comuniste o uciseseră.“
*
6. Revoluțiile din 1989 sunt, în alte cuvinte, ca originalitate, „exact contrariul originalității anului 1789“. Pentru că: 1)“1789 inaugurează, prin direcția iacobină, era revoluțiilor îndreptate împotriva valorilor centrale ale civilizației europene: într-un sens nebanal, consecința logică a egalitarismului iacobin al Revoluției Franceze este revoluția bolșevică“ și 2) „1989 realizează primele revoluții în favoarea valorilor centrale ale civilizației europene: libertate, viață civilă, autonomia societății față de stat, pluralism politic, parlamentarism, separarea puterilor, domnia legii, proprietate privată, capitalism, libertate religioasă“. La 2 secole distanță de odioasa și marea „inspirație“ (1789) și, direct împotriva „radicalității revoluționare a extremei“, în 1989 are loc „prima revoluție de centru din istoria omenirii“. Cu un joc de cuvinte: perspectiva despre revoluție pe care ne-o împărtășește aici, în Revoluția de centru, HRP reprezintă o… evoluție substanțială a hermeneuticii de gen: și anume o evoluție de rang, o ridicare de nivel.
*
7. Găsesc că e obligatoriu de semnalat și opțiunea de încheiere a autorului pentru această carte. Subdiviziunea ultimă a calupului tematic subsumat „nostalgiei“ este despre creștinism – și anume, în această formulare și în această direcție: Noua Europă și vocea care lipsește: creștinismul (Joseph H.H.Weiler). Finalul finalului pune în joc trei citate tulburătoare, melancolice – fără comentariu explicit, ceea ce nu înseamnă că noi nu putem ghici o privire de modern îngrijorat, o formă de scepticism activ și, mai ales, o rană (nostalgie se poate traduce și așa – ca durere a re întoarcerii, ca durerea de la reîntoarcere). Unu: „Ghetoul creștin? Gîndirea creștină și integrarea europeană par să locuiască (azi) în lumi diferite, care se exclud una pe alta. Creștinismul nu intră în câmpul vizual al integrării europene, iar Europa, se pare,nu mai face parte, într-o manieră semnificativă, din preocupările creștine“ (Joseph H. H. Weiler). Doi (un fragment): „Afirmația că societățile libere, prospere și guvernate potrivit legii ale Europei de azi nu au nicio legătură cu creștinismul este mult mai mult decât o falsificare a trecutului, înseamnă angajarea Europei pe o cale în care adevărul moral nu joacă niciun rol în guvernare, în elaborarea politicilor publice, în realizarea dreptății și în definirea acelei libertăți căreia democrația este chemată să îi ofere corp“ (George Weigel, biograful papei Ioan Paul al II-lea). Trei: „Creștinismul a făcut Europa. Creștinismul a murit. Europa va muri, ce poate fi mai simplu?“ (Georges Bernanos). Textul despre vocea care lipsește Noii Europe (creștinismul, nu Creștinătatea – în termenii lui Chantal Delsol!) e din 2008. Starea de fapt pe care o cartografiază cele trei citate e și mai gravă (și mai complicată, și mai descurajantă) acum, la aproape 15 ani distanță în timp. Despre viață, destin & nostalgie – cartea în care e vorba despre această stare de fapt, este și despre ce poate face, despre ce ridicări uluitoare la Idee poate face o minte excepțională, în cel mai înalt grad tonică, și una dintre cele mai bune vești care vin din zona editorială în ultimii ani.