Viroza are avantajele ei. Poți rămîne acasă în mod licit, în vîrful patului, cum spunea bunica mea, avînd alături ceașca de ceai și lenea pisicilor, care speculează la maximum ocazia. Iar în mîini, proaspăt scoasă din ambajajul curierului, cartea Despre viață, destin & nostalgie de Horia-Roman Patapievici (Ed. Humanitas, 2022). Volumul este destul de vast ca să te țină cît maladia și convalescența, are 376 de pagini cu 36 de texte. Acestea sînt de o mare varietate, de la portrete aniversare (Lucian Pintilie) sau memoriale (La moartea Monicăi Lovinescu, La moartea lui Alexandru Paleologu) la comunicări, conferințe și chiar un interviu, de la texte confesive (Cărțile care m-au format, Bucureștiul meu) la eseuri pe teme politice și culturale. Apare chiar și un text de însoțire a unor lucrări de artă plastică, Grădini pentru Dinu Pillat de Ștefan Câlția. Autorul declară că a ales aceste texte și nu altele – cele mai multe, dar nu toate, nefiind culese în volume sau nici măcar publicate – pentru că ele îi „spun“ în clipa alegerii același lucru ca la data scrierii, care se situează, la toate, între 1993 și 2020.
Autorul își sistematizează eseurile (ca să le numim așa, global) în trei cicluri: Viața, Țara și Europa, a doua și a treia parte însemnînd pentru el destinul și nostalgia. Pentru că de determinarea de țara de baștină nimeni nu poate scăpa, iar Europa rămîne o nostalgie, întrucît ea se destructurează sub ochii noștri, crede Horia-Roman Patapievici, prin căderea în barbarie și refuzul creștinismului. De altfel ultimele fraze ale cărții sînt un citat din Georges Bernanos: „Creștinismul a făcut Europa. Creștinismul a murit. Europa va muri, ce poate fi mai simplu?“ Dar Bernanos nu a apucat nici măcar jumătatea secolului XX. Ce-ar fi zis acum? Horia-Roman Patapievici face o critică severă a Noii Europe, în care se practică „excomunicarea creștinismului“ și au loc „rătăcirile antiumaniste ale postmodernismului“ care distrug programatic, prin directiva Bologna și alte ticăloșii, bazele umaniste ale învățămîntului.
Concepțiile și acțiunile lui Horia-Roman Patapievici sînt ale unui liberal. „Liberalismul este civilizația politică a omului modern“, declară tranșant autorul într-un titlu chiar, al unui eseu din 2003, în care pornește de la trei volume între care și o antologie de texte despre liberalism. De fapt, definirea precisă a liberalismului și stabilirea dacă personalități precum Kant sau Rousseau au fost liberali sau mai degrabă liberali, este recunoscută de îndată de eseist. Aș adăuga aici că toată discuția nu poate fi decît redusă la gîndirea și ideologia occidentală. Pe planetă trăiesc – trăiau și în 2003 – miliarde de „oameni moderni“ (după epoca în care viețuiesc) și care n-au nicio legătură cu liberalismul, ba nici cu „civilizația politică“. Cei 20 de ani care au trecut peste acest text ne-au arătat că și populații care nu trăiesc în China, Orientul Mijlociu sau Africa neagră se depărtează de asemenea doctrină. Faptul că le ignoră cînd vorbește de omul modern, arată că Horia-Roman Patapievici are o opțiune clară în ceea ce privește înțelesul umanității, modernității și civilizației. Precum, desigur, și a restrîngerii ariei care prezintă interes pentru dezbaterea ideilor, inclusiv a celor liberale.
Pentru Horia-Roman Patapievici, liberalismul nu este preponderent o doctrină, ba chiar este o doctrină „numai dacă se trădează pe sine“. Desigur, el este o stare de spirit și un mod de a exista și de a acționa. Nu mai încape vorbă că aria liberalismului este în restrîngere, lucru pe care îl observă și Horia-Roman Patapievici în tot cuprinsul cărții sale. Chiar trăsături ale liberalismului (nedogmatic, netranșant în afirmarea sa) îl fac vulnerabil în fața politicilor excesului, între care eliminarea „vocii care lipsește“ (creștinismul) din Noua Europă. Este fals, afirmă Horia-Roman Patapievici, că nu poate exista complementaritatea științei pozitive cu creștinismul. Recunoașterea unei mecanici unice, explică el, nu este o revoluție a fizicii, ea este a teologiei (textul intitulat Morala unei omisiuni).
Esența civilizației, afirmă explicit și implicit Horia-Roman Patapievici pe tot parcursul volumului său, stă în păstrarea – de aici ideea, eventual acuzația, adusă autorului : de conservatorism – unui corp de valori ale Occidentului European care vin din iluminism, anterior din Renaștere, și mai de dinainte de la Antichitatea mediteraneană. Patapievici îl citează pe Noica cu afirmația acestuia: „cultura europeană se devedește aliată, iar nu ostilă, cu propria ei mitologie“ (textul Spiritul european în pericol, datat 2008).
Esențială este, la Horia-Roman Patapievici și la spiritul liberal al scrisului său, nu numai excluderea din gîndire și acțiune a barbariei și totalitarismului, dar chiar ignorarea lor ca ipoteze în construirea unei anticipări a civilizației de mîine.
Unele dintre textele în care sînt cuprinse aceste idei pornesc de fapt de la niște cărți, semnate de Alessandro Barico, Rob Riemen și alții, și sînt scrise în 2008-2009. Eseistul român reflectează la ele, le explică și aprofundează înțelesurile lor. Cred că o calitate importantă a scriitorului – căci Horia-Roman Patapievici este tocmai aceasta, un scriitor – apare aceea că poate prezenta esența unei cărți, a unui fapt sau a unei existențe (a lui Al. Paleologu sau a lui Matei Călinescu de exemplu) extrăgînd din ea înțelesul, sensul ei, dar – mai mult – generalizînd și extrapolînd cele înfățișate.
Eseistul se caracterizează prin vivacitate și reactivitate care produc cititorului tot o nevoie de a reacționa, pozitiv sau negativ. Cu siguranță, textul lui Horia-Roman Patapievici nu-l lasă pe lector indiferent. Aceasta și explică felul în care autorul a fost și mai este încă detestat de unii. Dar el chiar mizează pe contrarierea interlocutorului și pe un mod neconcesiv de a se raporta la persoane și la fapte, chiar atunci cînd le admiră sau le înțelege. Deși tonul său este afirmativ și destul de categoric, se simte că problema este deschisă și poate fi discutată, reluată și în alți termeni. „Numai viața trăită prin suspendarea conținuturilor proprii îți permite să păstrezi vederea binoculară“, scrie autorul, înțelegînd prin asta atenția egală pentru un act, o activitate și pentru ideea care îi dă naștere.
Mi-am amintit, citind eseurile, o afirmație a lui Alexandru Paleologu după care nu repetarea marilor truisme e dăunătoare existenței, ci uitarea lor. Horia-Roman Patapievici ne îndeamnă să nu uităm, în definirea unei civilizații de tip liberal, invocarea tradițiilor, convingerilor și „prejudecăților rezonabile“.
O trăsătură însemnată a eseurilor lui Horia-Roman Patapievici este claritatea comunicării. Ea provine din logica foarte strictă a argumentelor, dar și dintr-o anumită simplitate lexicală și sintactică. Cine l-a auzit vorbind pe eseist – eu mi-l amintesc, printre altele, povestind excelent un film și trăgînd concluzii profunde din acțiunea aceluia – s-a convins că discursul său oral, perfect controlat, trece în totalitate în scris. Oricît de dificile și neobișnuite ar fi subiectele abordate, scriitorul le face inteligibile, nu obscurizează lucrurile, ci le limpezește. Cititorul are senzația comunicării directe, simple și fără ifos cu un om foarte inteligent, dar deloc înclinat către prețiozitate. De aici vine relaxarea pe care o induce lectura acestor eseuri.
Deși, aparent, cartea este alcătuită din adunarea unor texte foarte diferite, temele principale reies foarte clar și sînt reluate cu consecvență pe parcursul deceniilor de scris pe care le acoperă ele. Volumul lui Horia-Roman Patapievici mi s-a părut o lectură reconfortantă intelectual.