de necuprins
(o variantă pentru Herta Müller)
în copilăria cea mai adâncă și mult după,
ca frunza sclipind pe ram sub soare
d’Aburistam
nu știam, n-aveam idee
cât de aburit eram
că de fapt nu lătratul gros al câinelui
noaptea în mica noastră ogradă făcu
mărul să cadă
bufnind peste gardul particular direct
la neica
în buzunar
și,
la maturitatea cea mai deplină,
nu umbra unui corp imaginar venea
pe patine de os
să bea puțina ta lumină
în hămăitul acela gros –
nu știam, n-aveam natura
poamelor ce cad pe jos.
restul anilor ducă-se fără să-i număr,
iată ce ne mai leagă după o viață putem
spune întreagă
în poezioara aceasta bună când
e mai mare
decât înțelegerea autorului,
decât înțelegerea oricui vrei
o parte dintre morții tăi
sunt și morții mei (Rolf Bossert),
țigara de pe timpuri aprinsă între degetele
unui neica mort căzut din picioare zelos
ca fiecare
cu mărul altuia în buzunare
și caietul, bietul caiet de școlar deschis
din întâmplare
de vântul toamnei
în fața unei scorburi care citește și tace.
tace – că n-a înțeles nimic
tace – că a înțeles totul
bătrână, scorbura tace oricât
fără ani – școlarul crește și crește
atât.