lumea ta / carnea mea / oasele noastre
din pământ sunt făcute toate,
carnea vieții tale,
o umbră care umblă prin sângele tău
vie,
transparentă,
clară,
spațiul meu prin care străbat:
un oraș,
o lume,
un timp,
când vocile dorm,
oasele mele trăiesc în mine,
au viața lor,
nasturi,
lumea ta,
carnea mea,
moartea și viețile noastre.
întoarcere
mă întorc în mine de fiecare dată prin același loc,
șanțuri prin care toate se răstoarnă în propria
incertitudine,
felul în care frumusețea ei tăia urâțenia lumii,
o făcea mai albă în zilele calde ale unei toamne,
prin care ne plimbam cu autobuzele și metrourile din
București
felul ciudat al serilor când adormeam în paturi diferite,
în camerele unor hoteluri,
toate se strecoară prin luciditatea mea,
aș fi putut să te iubesc, aș fi putut să vin mai repede,
niciodată nu m-au durut atât de tare toate.
într-o dimineață în care aerul era închis la culoare
și toate hărțile universului erau desenate peste un
cearșaf,
cu care ne înveleam picioarele goale,
am învățat să desenez toate băncile din parcuri,
viața mea era un cumul de hărți interioare
timpul nostru de o frumusețe răpitoare trăit cu gura
până la urechi
mă întorc de fiecare dată în mine, peste liniile de
tramvai,
cimitirul Bellu privit de sus, noi intuind zăpada înaintea
altor forme de viață.
existența prin libertatea care ne crește mereu
f
ără să plângi îți miști existența
pe suprafața netedă a lumii în care murim,
pielea ta trage cu putere de toate
certitudinile mele
inima adună tot ce se scurge
prin interiorul tău,
suntem în mijlocul unei aglomerații uriașe
nu ai dinți să muști din aerul care dizlocă timpul
viața noastră este ca o pâine,
pe care o împarți cu bucurie și cu tristețe,
în urmă nu rămâne nimic
mâinile și ochii femeilor întinerite
înainte de vreme
cât toate urmele lăsate de tine peste piele.
despre viața noastră
ne îmbrăcăm în aceleași haine,
schimbăm înfățișările ochilor
peste pielea noastră urcă furnici,
fără revoltă și fără moarte
nu se întâmplă nimic
prin mine circulă lifturi cu oameni
care trăiesc din viețile altora,
ușile se închid și se deschid,
zgomotul este construit din cărămizi
și din lumină,
ne așezăm
cădem fără să ne atingem
oamenii se nasc și mor în București,
eliberăm lumina din noi,
o închidem în recipiente din sticlă,
apoi visăm.
cu nostalgie
după o noapte ca asta te dezechilibrezi,
uiți anotimpul în care te-ai născut,
uiți anotimpul în care trăiești
liniile trase în jurul tău se șterg,
trec prin fața ochilor tăi doar imagini sparte,
aș fi vrut să nu uiți
după încă o noapte ca asta
te lași pe călcâie și începi să ierți,
avem din ce în ce mai puțin timp,
să iubești simplu și hotărât
dintre toate intersecțiile prin care treci,
cea mai frumoasă încă nu a venit,
niciodată carnea mea nu a fost mai sensibilă,
mai dispusă să își depășească trecerea.
aștept
fiecare gest pe care îl faci către mine,
să arunci toate hainele
și să mă iubești,
să mă strângi
lângă lacrimile tale
până ce toate bucuriile se șterg.
un oraș cu străzi paralele
se apropia toamna,
era o zi ploioasă,
direct din mare am plecat desculț,
cimentul era ud,
starea mea lovea libertatea precis,
nimic nu contează
totul este la îndemâna mea.
căutam stadionul după stâlpii de la nocturnă,
sensul meu a fost să forțez totul,
până la lacrimi,
era sărbătoare,
cerul închidea
tristețea cu violență.
o să mai vină și alte zile,
trenul urma să plece târziu,
am învins tot.
acel anotimp
mâna mea era o femeie tânără,
anii au trecut cu o viteză uluitoare,
aproape am uitat să vorbesc,
aproape nu știu cine sunt,
printre blocurile care se termină
aproape de limita absurdului,
autobuze care uită să vină
lătratul spart de noapte
al câinilor care păzesc nașterea
zilelor ce urmează să vină.
anotimpul acela nu a existat,
tumultul meu nu poate să salveze lumea.
secvențe
fără să ne iubim am trăit ani de zile,
în fiecare noapte se lăsa întunericul,
din ce în ce mai complicat,
din ce în ce mai profund,
cutii goale de coca-cola,
asfaltul rece al nopților care urmează să vină
poate o să îți aduci aminte,
poate atunci o să crezi,
o să vrei,
o să mă cunoști,
fără să ne iubim se face dimineață,
în același ritm,
tot în viața asta,
soarele îți crește doar ție în palme
acum poți să fugi,
nu ai altă opțiune,
trebuie să rămâi viu,
toate astea se închid în tine. l
(din volumul Lumea ta/ carnea mea/ oasele noastre în curs de aparție la Editura Litera)