Volumul O grădină a poeziei, semnat de Ioan Radu Văcărescu, este o încercare de conturare a „spațiului poetic“ al Sibiului, o reiterare a numelor și a „universurilor poetice“ care au dat și dau identitate acelui „burg ca un decor de teatru“, așa cum l-a definit I. D. Sîrbu.
Prezența (și „umbra“) lui Lucian Blaga la Sibiu este peremptorie, depășind faza biograficului, intrînd în zona afectivului. Debutul lui Lucian Blaga este legat de Sibiu, aici publicînd primele sale volume, cel de aforisme, Pietre pentru templul meu, dar, mai ales, Poemele luminii, în anul 1919. În alt eseu, Ioan Radu Văcărescu analizează teoria „spațiului mioritic“, avansată de Blaga, plecînd de la fraza definitorie din Trilogia cunoașterii: „Poporul românesc s-a născut în momentul în care spațiul matrice a prins forme în sufletul său, spațiul matrice sau orizontul inconștient specific, care alături de alți factori a avut darul să determine stilul interior al vieții sale sufletești“. Ca efect al acestei teorii, reacția (firească) formulată de contemporani (Mircea Vulcănescu) a fost aceea că, dacă printr-o calamitate poporul român ar dispărea și ar veni altă populație pe aceste locuri, s-ar transforma tot în poporul român. Să fie aceasta o fatalitate? Fără să fie arestat (oficial) la domiciliu, dar supravegheat îndeaproape, în anii 1950, lipsit de mijloace de supraviețuire, Lucian Blaga disimulează situația dramatică traducînd Faust în românește. A fost un mod subtil de înfruntare a istoriei, obținînd, în final, „una din foarte puținele reușite ale transpunerii într-o altă limbă“, a capodoperei goetheene, după opinia lui Hans Bergel.
Evocarea de către autor a lui Ion Negoițescu este substanțială și aduce în discuție lucruri mai puțin cunoscute din biografia sa, din relațiile, mai mult sau mai puțin culturale, dintre „cerchiști“. Poemul Corydon al lui Radu Stanca, de exemplu, îl are drept „personaj“ pe Negoițescu, căruia poetul îi dedică (și) un alt text, reluat în carte, care începe cu versurile: „Prietenul meu Ion Negoițescu/ E-o stranie făptură medievală,/ În ochii lui un ev întreg s-ascunde/ Și-o-ntreagă frumusețe autumnală-// Molatic ca o pasăre pe gînduri,/ Pășirea lui e-o calmă legănare-/ În urma lui cad trene, rînduri, rînduri/ Și tainice comete sublumare…“. Incitantă este informația că „autobiografia“ scrisă de Ion Negoițescu, în ultimii ani ai vieții, un amestec de jurnal și memorii, va fi „deschisă“ spre lectură la treizeci de ani de la moarte, termen care se va împlini în anul 2023. Radu Stanca se bucură, de asemenea, de un portret complex în carte, este urmărită evoluția receptării acestuia, una sinuoasă. Este reprodusă constatarea lui Nicolae Manolescu din Istoria critică…: Radu Stanca era aproape necunoscut în epocă, destinul său poetic capătând consistență odată cu antologia din anul 1966, urmată de „romanul epistolar“ din anul 1978, care aduna corespondența „în oglindă“ cu Ion Negoițescu. Ioan Radu Văcărescu face, pe urmele lui Radu Stanca, un traseu al viețuirii acestuia în Sibiu, cu locurile sale de promenadă, cu adresele la care a locuit, cu amicițiile și inamicițiile din epocă, cu „bodegile“ în care se întîlnea cu amicii de la teatru, poetul fiind „un povestitor de excepție“.
Nicolae Manolescu este și el asimilat atmosferei Sibiului, criticul și-a petrecut aici copilăria, anii primei școlarități și ai ultimei clase de liceu. În virtutea acestui fapt, Ioan Radu Văcărescu extrage din opera critică o serie consistentă de citate antologice despre poezie din cărți reprezentative, precum Cititul și scrisul, Metamorfozele poeziei, Lecturi infidele sau din Teme.
Mircea Ivănescu face parte din mitologia locului, lucru pus cu generozitate în evidență de Ioan Radu Văcărescu. Aflăm, astfel, că Mircea Ivănescu mergea pe stradă citind, „de obicei o carte groasă“, ținînd pe nasul acvilin „ochelarii cu foarte multe dioptrii“, în timp ce în cealaltă mînă ținea, de obicei, „o sacoșă cu pește congelat pentru pisici“, acasă avînd „o armată de feline“. Dar amănuntele merg și mai departe, pînă în zona picanteriilor. Soția poetului, doamna Stela, fuma două pachete de țigări pe zi, nu ieșea niciodată din casă, datorită unor afecțiuni, citea enorm, mai ales literatură polițistă. Drama intimilor familiei a fost, la un moment dat, una greu de surmontat: doamna Stela citise absolut toate cărțile polițiste, nu numai cele apărute în limba română, ci și cele apărute în limbile de largă circulație, pe care le stăpînea la perfecție. Întîlnirile, multe, cu Mircea Ivănescu, relatate cu emoție și cu devoțiune de către Ioan Radu Văcărescu, sunt partea cea mai sensibilă, „cea mai trăită“, a cărții.
Eseurile despre poezia semnată de Liliana Ursu, Dumitru Chioaru, Iustin Panța, Walter Johrend, Andrei Codrescu ș.a. completeaază această imagine a „grădinii poeziei“ diversă, vie, valoroasă, dintr-un Sibiu care este el însuși o metaforă a istoriei. Și dincolo de calitatea de „declarație de dragoste“ pentru un spațiu poetic „locuit“ o vreme sau definitiv de o serie de nume reprezentative pentru cultura română, cartea poate fi înțeleasă și ca o contextualizare operată de Ioan Radu Văcărescu pentru a ști în ce șir ar putea să se regăsească el însuși cu propria operă poetică.