Pavlos Matesis (1933-2013) scriitor, traducător și scenarist grec, a devenit unul dintre cei mai cunoscuți autori din generațiile post-memoriei (cei care nu au trăit chiar ei traumele istoriei, dar de care sunt în continuare marcați). Romanul Mama câinelui, tradus acum și în română de Claudiu Sfirschi-Lăudat, a fost vândut în sute de mii de exemplare, în numeroase traduceri, a obținut premii și a fost inclus de presa americană printre cele 100 de cărți de citit într-o viață. Cartea mizează pe transformarea amintirilor traumatice într-o parabolă a bucuriei de viață și creativității: e, de fapt, monololgul unei actrițe, Raraou, care își amintește cu dezinvoltură, ironie, sarcasm (și în același timp cu bucuria de a vedea că poate să uite) viața sub Ocupația nazistă și răfuielile grecilor de după Eliberare, din satul Cetățuie – nume inventat, simbol al provinciei grecești care înfruntă și în același timp ocolește istoria.
Sub Ocupație, viața în Cetățuie s-ar fi petrecut cu aceleași bârfe, în același ritm din totdeauna, dacă n-ar fi fost foametea cumplită: mâncau, săptămâni întregi doar ierburi culese cu inconștiență de pe câmpurile minate, consolându-se rareori cu câte o halcă de vacă spulberată în explozii, cu un pic de ulei furat dintr-un iconostas, sau chiar cu tăierea și fierberea unui papagal devenit periculos fiindcă repeta neîncetat „Caraghiosul de Mussolini“. Oamenii mai mergeau pe la filme care „arătau mâncare“, imaginile ținând și de foame, mai leșinau când ieșeau din casă, dar nu se lăsau. Grecoaicele vajnice nu ezitau să ocărască, sau chiar să lovească inamicul, care se întâmpla să li se predea (și nu doar pentru farmecul lor).
Pentru s-și salva de la înfometare cei trei copii (tatăl familiei dispăruse pe front în războiul din Albania), mama micii Roubini (devenită mai târziu actrița Raraou) începe o relație cu un italian, un traducător mai degrabă sfios care aducea mâncare, iar apoi cu înlocuitorul acestuia, după detașarea lui. Câțiva vecini de treabă și chiar popa Dinos, de la biserica Sfânta Duminică, alături de care locuiau, o înțeleg și îi țin partea, dar alții – și nu tocmai cei fără pată – o numesc după Eliberare „curvă colaboraționistă“și o duc cu camionul pentru defăimare publică. Fetița Roubini reușește să sară în camion, ajutându-și mama, dar, pierzându-și cuvintele de indignare, începe să latre ca un câine la cei ce le urmăreau. Cuvintele ar fi însemnat normalitate și acum ele nu mai aveau loc. Roubini latră, iar Asimina, mama ei, amuțește pentru totdeauna. Nu mai vorbește decât peste mulți ani, la Atena, înainte de moarte, când Roubini era deja actrița Raraou, iar doctorul Manolaros, unul dintre foștii vecini cumsecade, ajuns deputat, îi obținuse pensie de „orfan de război“. Aveau și un apartament, tot ce le trebuia, Asimina învățase între timp carte, ca să se exprime prin scris, totuși reîncepe să vorbească doar pentru a-și rosti o ultimă dorință: să fie îngropată la Atena, să nu-i mai fie duse la Cetățuie nici oasele.
Roubini/ Raraou se visase actriță încă din copilărie, bucurându-se de specta colele pe care grecii din Cetățuie, ca toți grecii, le urmăreau cu însuflețire, chiar participând uneori ca figuranți. Familia Tiritomba întemeiase un teatru ambulant, la care venea toată lumea, chiar și italienii, „care râdeau tot timpul și aplaudau, deși nu pricepeau nimic“. O invitaseră și pe Roubini să joace rolul unui copil care încasa bobârnace („văzuseră ei o scânteie în mine“), dar asta se întâmplase înaintea celebrului NU, când premierul Metaxas a respins ultimatumul lui Mussolini: „Pe 26 octombrie avem premiera, triumf! iar pe 28 izbucnește războiul, zici că-și puseseră în minte, dragă, să mă saboteze“ […] „Proprietarul trupei e înrolat și moare, adio spectacole, ne-am și găsit momentul, ca nație, să spunem nenorocitul ăla de Nu, ca să se pună în calea norocului meu. În fine, are întâietate patria, deși e invizibilă.“
Tema patriei invizibile (prin contrast cu privațiunile destinelor individuale, atât de concret simțite) apare de mai multe ori: „Grecia e ca Fecioara Maria, n-am văzut-o niciodată la față.“
Purtând numele de scenă Raraou, viața eroinei devine o serie de scene teatrale care alungă întunecimea. Toți cei evocați în amintirile ei par să joace într-o piesă. Domnișoara Salomi se mărită în alt oraș cu un măcelar („m-a fermecat cu pulpele lui“) și suferă că părăsește Arta. Tot ca un personaj de teatru ajutase și partizanii din Rezistență, îndesând gloanțele într-un turban, „punea și câte-o grenadă în fiecare cupă a sutienului“ și mergea dreaptă, „cu sâni țuguiați și cu un turban înalt ca al lui Ali-Pașa, în Ali-Pașa și coana Frosina dezonorată“. Raraou își amintește că jucase și ea în acel spectacol, „interpretam pe-a doua înecată“. Doamna Kanello, care lucra la Telegrafie, nu ezită să răcnească la nemți fiindcă îl loviseră pe micuțul Fanis care luase de jos niște cartofi („hoț. pedeapsă“): „Suntem hoți, și ce-i cu asta? Dar nu noi am făcut Dachau. Și nici Belsen.“ Și i-a înjurat pe săturate, cerându-le, dramatic, să tragă. Poate n-au înțeles. Oricum, n-au tras.
Un personaj absolut fermecător e popa Dinos, care apare din când în când spre a domoli spiritele. Împărțea anafură și pentru cei care nu veneau la biserică și avea o iubită curvă (coana preoteasă fiind prea bigotă și „fără șarm“) pe care o înștiința cu bătăi de clopot că vine. „La ore nepotrivite, clopotul de la Sfânta Duminică începea să bată, uneori de înmormântare, alteori vesel, la început ne-am crucit, gata, a înnebunit popa, dar până la urmă am priceput că folosea clopotul așa cum folosim noi azi telefonul.“ Auzind că doamna Kanello se luptă cu nemții „a lăsat baltă o nuntă și a venit furios, cu odăjdiile pe el și cu patrafirul fluturând în vânt“. Era „prima cață din cartier“, drept care oamenii îi mărturiseau exact ceea ce voiau să se afle. Dar i-a ținut parte Asiminei, spunând că ia păcatul, dacă e păcat, asupra lui („nu te mai frământa, n-ai avut altă cale să-ți salvezi copiii de la moarte“) și odată a oprit slujba ca să certe o femeie care voia să o dea afară pe „trădătoare“: „Femeie, nu judeca, este loc în biserică pentru toată lumea.“ Într-o zi a văzut pe sfoara de rufe lenjeria vecinilor, care fusese făcută dintr-un steag descusut. „Acum, cu Ocupația, steagul era inutil și periculos, în caz că ne făceau percheziție. mama l-a descusut și a obținut patru flanele pentru noi toți, plus doi chiloți de fiecare. Ba chiar mi-amintesc că s-a nimerit ca la chiloții mei să pice partea din mijloc, cu crucea, nu se putea descoase, și așa am purtat chiloți alb-albaștri, iar crucea s-a nimerit chiar dedesubt.“ Popa Dinos „s-a prins cum stau lucrurile“, dar n-a mai comentat, fiindcă „și Rigas Feraios ar fi făcut la fel dacă n-avea cu ce să-și îmbrace copiii“.
Alt personaj care apare periodic e doctorul Manolaros, făcând tuturor câte o injecție, chiar și celor pe ducă, „așa, ca să simtă că știința e de partea lor“, iar mai târziu, devenit deputat „cu voturile celor înțepați în fund“, i-a ajutat pe toți cei care voiau să plece din Cetățuie la Atena, unde se mutase și el cu deputăția, având „patimă pentru politică“. Raraou îl pomenește deseori, recunoscătoare că l-a îngrijit pe frățiorul ei Fanis și apoi l-a luat pe viață la moșia lui, dar mai ales pentru că i-a obținut pensie de „orfan de război“ și i-a dat recomandări la diverse teatre. Tema celor două pensii (după ce a primit și pensia de actriță) e pentru Raraou un adevărat laitmotiv; le consideră succesul ei de viață, invocat când are vreo criză de disperare (căci greul supraviețuirii n-a rămas fără urme). Acum are două pensii, frigiderul e plin cu ouă („de câte ori le văd, îmi vine să dau o petrecere“), n-are „pe nimeni de îngrijit“, are și pick-up și discuri…În fine, o reușită concretă.
Alt laitmotiv e și tema pseudonimului, a vieții sub acoperire. Părăsind vechiul nume, Raraou poate să uite trauma din Cetățuie: „Am plecat de-acolo la cinșpe ani, cu maică-mea și trei felii de pâine, la câteva luni după ce-a fost umilită în public, pe când încă se sărbătorea așa-zisa Eliberare. Și n-o să mă mai întorc în veci acolo. Și nici maică-mea n-o să se mai întoarcă.“ Tatăl, dispărut în războiul din Albania, considerat căzut la datorie, își salvase de fapt pielea, dezertând și trăind cu alt nume în altă țară, unde își întemeiase o nouă familie. Vine până la urmă să-i mărturisească fiicei sale (de care aflase ca actriță) ce făcuse, dar ea nu-i poartă pică și, mai târziu, după moartea lui reală, cugetă, vizitându-i mormântul: „Sub pseudonim și el. Zace aici ca un artist.“
Nu în ultimul rând cuceresc descrierile vieții la Atena (unde, la început, cele două femei fuseseră nevoite să cerșească, dar cerșetoria e văzută tot ca prilej de actorie, pentru dezvoltarea comunicării cu publicul). Prin contrast cu Cetățuia, Atena e o altă dovadă de succes. „Am scăpat de provincie. Măcar atâta bine ne-a făcut Eliberarea și vânătoarea stângiștilor.“
Un roman care, prin traducerea la Curtea Veche, și din cât îmi este mie cunoscut, poate fi socotit un vârf al acestui an editorial.