„Și tare-i târziu”
Bacovia
Îmi vine în minte o veche povestioară parabolă, ilustrată cu o linie retro a desenului: X a urcat să repare àcele marelui orologiu din turn. Piciorul i-a alunecat, iar X a căzut din spațiu în timp. Pripit, ești gata să te „contrezi”. Cadranul e timpul, știm prea bine, iar X cade în spațiu, pe pământ! Apoi îți iei seama, rușinat, cu un fior. Nu, àcele ceasornicului sunt spațiu, concret, pipăibil. Căderea e în timp, căci moartea e socoteala finală a timpului pe care îl avem: „Important e faptul că Timpul nostru, așa zis al Vieții, e un Timp al Morții” (Mircea Eliade). Despre căderea cu pricina scandează înfiorat poezia: „Mai întâi dispar cifrele, / în timp ce limbile pipăie / Greoaie și oarbe cadranul, / Nevenindu-le să creadă / Că nu mai au ce arăta. /…/ Vâslesc haotic prin aer / Nereușind să arate nici măcar / Sfârșitul lumii” (Ana Blandiana).
Am aflat de-a lungul anilor că, în cazul morții, al timpului, al limbii, cunoașterea e cumva pre-ontologică, lăsând neexplicate lucrurile pe care toată lumea le știe; dacă nu e întrebată despre ele. Sunt încă perfect valabile confesiunile Sfântului Augustin, frecvent citate drept consolare că ignoranța e generalizată: „Așadar, ce este timpul? Dacă nimeni nu încearcă să afle asta de la mine, știu; dacă însă aș vrea să explic noțiunea cuiva care mă întreabă, nu știu […] Deci, în ce fel există aceste două categorii temporale – trecutul și viitorul – de vreme ce trecutul nu mai este, și nici viitorul nu există încă?” (Confesiuni, Humanitas, 1998). Într-un fel, Timpul e și el un rest, de felul celui descris de Alexander Baumgarten: „Nimic mai izbitor pentru mintea mea decât să gândesc restul. Pus înaintea minții, el nu îmi apare niciodată întreg, ca să îl arăt. De îndată ce încerc să îl definesc, mereu ceva rămâne în afara gândirii înseși, poate tocmai ca să o lase să fie gândire” (Restul ca problemă a filosofiei, 2021). Timpul ca întreținător al gândului activ. În cartea sa Acum. Fizica timpului (Humanitas, 2019), Richard Muller încearcă definirea lui acum, recunoscând imediat că „Semnificația lui acum e doar unul dintre numeroasele mistere ale acelui ciudat fenomen pe care îl numim timp. Este remarcabil că înțelegem atât de mult despre timp, mai ales straniile și contraintuitivele aspecte legate de teoria relativității a lui Einstein, dar e remarcabil și că înțelegem atât de puțin despre aspectele fundamentale ale timpului – ce este și care e raportul lui cu realitatea”. Între „vreme trece” și „vreme vine”, e un acum suspendat, care alunecă printre gânduri, rebel. Un soi de punte virtuală, aș zice, care leagă fără să-și lase la vedere nodurile.
Cunoașterea științifică poate număra, cântări, delimita, dar rămâne mereu un rest care ține de ceea ce Kant numea „constituția subiectivă a simțirii noastre”. Căci timpul meu nu seamănă cu al celuilalt. Ce înțeleg eu prin acum nu are mijloacele pentru a se compara de-adevăratelea cu ceea ce înțelege celălalt. Muller se întreabă dacă ceea ce el numește albastru e identic cu albastrul văzut de celălalt. În copilărie deja îmi doream să pot vedea cu ochii celuilalt ce vede el, căci eram aproape sigură că nici culorile, nici formele nu sunt aceleași pentru toată lumea. Era un gând aiuritor, care nu a devenit mai așezat cu trecerea anilor. Am rămas cu bănuiala că nimic nu poți împărtăși cu adevărat, că, da, suntem alăturare de singurătăți obsedate de organizări sociale, acestea mereu sortite eșecului. Poți marca/însemna un loc, nu un timp al tău. Locul suportă proprietari, oricât de vremelnici și superficiali, dar timpul, nu. Timpul subiectiv e o simplă culoare a trecerii, pe care n-o pot descrie și nici înregistra ca proprietate. Deși numit în termeni ai proprietății – am/n-am timp să/pentru a –, timpul nu se lasă avut decât sub forma memoriei, a urmelor pe care trecerea prin locuri și vârste le lasă; un fel de neutrino. Timpul trecut, singurul oarecum consistent, are o consistență indirectă, el nu e nicăieri altundeva decât în aceste urme – de faceri/făcuturi și trăiri/trăituri. Timpul e un container inefabil, aparent generos, dar de o nepăsare față de oameni adesea verbalizată. El macină necruțător clipă după clipă (vulnerant omnia, ultima necat), zboară, fuge ireparabil, câteodată stă în loc lăsându-ne să pipăim derutați, cumva fără el, ca orbeții, pasul următor, alteori pare să ne lase în urmă, chiar dacă ia cu el părți din noi.
Eminescu încerca o descriere metaforică – „Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă” – apropiată de cea a contemporanului său Henri Bergson (Materie și memorie): „Starea mea de suflet, înaintând pe calea timpului, se umflă necontenit de durata pe care o adună; face, ca să spunem așa, bulgăre de zăpadă cu ea însăși.” Timpul, mai spune Bergson, e stofa rezistentă și substanțială a vieții psihologice: „Căci durata noastră nu este un moment care înlocuiește alt moment […], ci progresul continuu al trecutului care roade viitorul și se umflă înaintând”.
Deși fizicienii vorbesc astăzi despre spațiu-timp, ca „încăpere” cu patru dimensiuni a existenței umane, spațiul e resimțit mai ocrotitor, mai familiar decât timpul, căci acceptă modelări vizibile din partea oamenilor. Pentru Vladimir Jankélévitch (Ireversibilul și nostalgia ), ireversibilul este însăși temporalitatea. În spațiu, omul se duce și se întoarce, mișcarea e prețioasă, fără îndoială, și confundată cu libertatea, căci compensează prin deplasare finitudinea. În era carrefour-ului, îți spui c-o poți lua în orice parte, că toate drumurile îți sunt la îndemână, că libertatea ta e totală. Dar știi, în sinea ta adâncă și dez-încântată, că toate drumurile, oricât de multe și încrucișate, sunt fundături. Ai iluzia stăpânirii spațiului și locului și îți alunecă printre degete timpul. Importanța spațiului pentru conceptualizarea lumii se verifică și prin utilizarea, în majoritatea limbilor lumii, a unor cuvinte legate de spațiu pentru a preciza aspecte ale unor domenii diferite. Astfel, timpul însuși e lung sau scurt, există un viitor apropiat, un trecut îndepărtat.
Timpul e unul și încăpem cu toții simultan în el – doar locul poate fi „ocupat” de un altul, nu și timpul. Nenumărate expresii dau de gol dorința secretă de a ni-l apropria, de a-l lua în stăpânire personalizat, dar știm că stăpânirea noastră asupra zilelor e extrem de fragilă, iar ele curg nepăsător pe deasupra noastră, lăsând, de-a valma, urme ale trecerii. Timpul „pasă”, fără să-i și pese. De remarcat că temporalitate, timp, durată sunt termeni mai puțin resimțiți ca distincți de diversele limbi, chiar dacă un examen mai amănunțit al expresiilor idiomatice ar arăta imperfecțiunea bogată a sinonimiei dintre timp/vreme/durată, ceas/oră, clipă/moment/secundă. Vezi uimitorul înainte românesc, care spune deodată despre spațiul din fața ta și despre timpul din urmă-ți.
Chiar dacă orice poveste se petrece în timp și generează timp, ea dă iluzia întemeierii unui spațiu securizant, unui loc de așezat tabăra vremelniciei (vezi Hanu Ancuței). În cartea sa despre timp, Ciprian Mihali (Anarhia sensului. O fenomenologie a timpului cotidian, 2001) observă că „timpul vieții de zi cu zi e deopotrivă trăit și povestit, este trăit fiind povestit și invers”, e, cu alte cuvinte, interpretare. „…Pot doar să spun povești, nota Jung în jurnal. Nu se pune problema dacă sunt adevărate. Întrebarea este numai: e aceasta povestea mea, adevărul meu?” Ficțiunea e mereu mai tare și ea poate pune ordine și logică în lume. În matematică a fost nevoie de născocirea ficțiunii lui 0 (zero), pentru ca lucrurile să se așeze și să încropească o poveste lizibilă. În Cu ochii deschiși, Marguerite Yourcenar scrie: „Când iubești viața, iubești trecutul fiindcă acesta este prezentul așa cum a supraviețuit el în amintirea oamenilor”.
Încă de la Platon se face distincția între un timp care poate fi înțeles și unul care poate fi simțit. Poeții sunt simțitori ai timpului, pe care îl descriu în metafore tatonante, provizorii, deschizând o fantă îngustă spre înțelegere. Fiind frumoase – o spun și cosmologii și mi se pare reconfortant că cred așa –, metaforele sunt obligatoriu și adevărate (Se non è vero, è molto ben trovato, vorba lui Giordano Bruno). Câteva exemple, aici. Poemul Pahar al lui Ion Mureșan e istoria pe scurt a Timpului poeziei. Paharul funcționează ca excelent succedaneu al găurii negre care soarbe totul în vârtejul ei (îmi vine în minte Botticelli – La mappa dell’Inferno, un fel de pahar învârtejit și ea, sorbindu-te în adânc). Poemul și viața sunt ambele hulpave și implacabile. Pe lespedea de piatră din fundul paharului, irizată cu vinișoare roșii, e dihania pândind după colț a morții. Poemul „cu umbră“ al lui Aurel Pantea nu se scrie, ci se smulge din vacarmul semnelor sfârșitului, coborând în vârtej spre înțelesuri ultime, în căderi de neoprit: „timpul devine vizibil / și apare chipul pur al absenței” și „cineva așteaptă să cazi”. Grete Tartler înaintează răbdător și tenace prin ani, înregistrând calm și înfiorat, deopotrivă, avertismentele timpului: „poate-avem timp de lucruri esențiale și fleacuri, / dar poate / nu mai avem acest timp”; „O, ce iluzie, că ai putea împlini / cercul mai înainte ca el / să se împlinească singur.” Nicolae Prelipceanu comentează pe muchie de cuțit trecerea, cu știuta ironie ludic-sfătoasă: „Mi s-a spus că voi putea pleca / cel mai târziu la sfârșitul vieții mele / și am început să întreb / în dreapta și-n stânga / dacă nu e prea devreme / Prea devreme dragul meu / nu e niciodată / mi s-a răspuns / prea târziu se mai întâmplă / uneori să fie / Prea devreme dragul meu / nu e niciodată”; „aștepți/ ca vântul/ să întoarcă singur / ultima foaie”. În poemele lui Gabriel Chifu, chiar vârtejul are mai multe culoare de timp și spațiu, mai multe chei posibile. În „casa de întuneric” sunt inventariate căderi și primejdii. Și „dispărem toți în gura căscată a monstrului abstract. / în punga cu vacuum. în trapa timpului. / în gheena cu întuneric desăvârșit / unde nicicând n-a pătruns nicio rază”. Dinu Flămând parează, glumind galben: „dacă noi nu suntem decât un nod sau altul / pe firul timpului, / ghici, ghicitoarea mea: cine vine să ne deznoade?” Aurel Rău sărbătorește vârsta prelungă: „în loc să vină somnul și să dorm, / Vine un dor de timp, enorm, inform”. „O, între stele / E atâta timp degeaba”, exclamă Sorescu.
În Hruba și pendulul, proza lui Edgar Allan Poe, căderea în leșin seamănă cu o rotire și are vuietul unei roți de moară –, căci timpul macină vieți ca un vrednic și neobosit morar. Pendulul, coborât încetul cu încetul, măsoară implacabil zilele rămase. Osânda e chiar știința morții: cel legat fedeleș sub tăișul coborâtor poate socoti cât mai are de trăit. E semnificativ că pendulul se oprește când, de spaimă, condamnatul are o secvență de leșin. Timpul nu trece amenințător decât când privirea și mintea sunt ațintite asupra lui. Sub amenințare, trupul și mintea sunt febrile, trăiesc deplin și caută soluții. Camil Petrescu știe și el că Timpul, ca să treacă, are nevoie de intervenția decisă a gândului. Efectul este nu cel al nemuririi, ci acela al dăinuirii prin devenire. Nu o nemurire „împăiată”, inconștientă de sine, ci o nemurire dobândită, o existență ca-și-cum. Vagi îndoieli –„Dar dacă pierd timpul meu unic???” (Note zilnice) – sunt copleșite de un soi de bucurie maximă, descrisă de un Bergson ca mirare de a fi. E o înaintare triumfală spre moarte a gândului febril și orgolios care umilește moartea însăși. Încercări succesive rotunjesc eul, îl așază în cercul rotitor al trecerilor prin care se poate rămâne (Constantin Noica deriva încercarea de la punerea în cerc, împlinitoare). „Dar gându-i robul vieții,/ Iar viața e paiața timpului/ Și timpul, care e măsura lumii,/ Se va curma cândva” (Shakespeare). Timpul însuși ca durare e, pentru om, și îndurare, adică suferință care lasă urme. Em. Lévinas vorbește despre moarte ca răbdare a timpului mizând pe ambiguitatea aceasta bogată. Pe un soi de îngăduință acordată omului, timpul consumându-l lent, treptat, într-o înaintare pas cu pas a morții prin viață până la moartea întreagă a trupului și minții. Dar și pe participarea omului, care suportă timpul, îl rabdă, îi acceptă condițiile. Viața e, în cele din urmă, un contract, un pact cu timpul.
Considerat „aproape o obsesie intelectuală“ (John Michon), fenomen psihologic misterios, o problemă mai degrabă de lingvistică, după unii, decât de fizică, Timpul rămâne în continuare o „enigmă nesplicată”. Ce este timpul? După Richard Feynman „it’s how long we wait. It can probably not be defined any further. It is important how we measure it”. Mai e mult de gândit asupra timpului, revoluția lui Einstein nu s-a încheiat, crede Paul Davies (About Time: Einstein’s Unfinished Revolution). Chem un ultim martor – Emil Cioran cu nuanțele pe care le deslușește între căderea în timp și căderea din timp, deci din Istorie –, lăsând întrebarea deschisă și loc pentru alte divagări.