Merg mai departe în întâmplarea morților
care nu știu că au murit.
Prin aerul de februarie,
umed și rece ca botul șarpelui,
nu mă gândesc la ce se întâmplă
în imediata apropiere.
Unde e viața pe care am avut-o
cu mine la început ?
Orașul ține copacii pe bulevard
cu pantalonii dați jos.
Copacii merg cu mâinile ridicate
spre abatorul de lemne
*
Poate să fie duminică.
Aud orga primei comuniuni
cum se prăbușește ca un ghețar
în apele copilăriei.
Stau pe o apă de vânt
pe o insulă roasă de crăpături,
unde visează păsările.
Simt gustul de vestiar și
mirosul de piele al dimineții,
și-n răsuflarea mării o amiază
ca-n pânzele mareei în care dorm corăbii.
Fac semne pe nisp ca să mă joc
și spăl cu var sărat cazematele scoicilor.
Merg pe pământ la întâlnirea
cu marile blocuri de pâclă argintie.
Urc în turnul furtunii, ca să adulmec
frânghiile vechi ale ploii,
de care îmi spânzur dezamăgirea.
*
Am privirea închisă în silozul depărtării.
Ziua de vară ruginește pe lanțul ancorelor.
Pete de sânge vechi văd pe licheni.
Țipătul mării sta în vitrina înserării,
și vânturi mari fără cuib
adulmecă lucrurile pierdute.
Prin rătăcirile minții aud murmur
și cântece de călătorie care migrează
ca păsările și ca insectele.
În fiecare zi trece pe lângă mine moartea.