Nu mai fusesem de cîțiva ani pe Rue Mouffetard. Cunoșteam bine zona, străzile din preajmă, mă plimbasem pe acolo, în anii 1990 mai ales, de nenumărate ori dar, nu știu de ce, am tot amânat să revăd acele locuri. Mouffetard a fost o stradă populară, cu bistrouri și cafenele, cu magazine alimentare, cu o piață de legume și fructe în partea de jos, vie și colorată. Este și un mic teatru, la care am fost în câteva rânduri: constat acum că s-a reprofilat, a devenit un teatru de marionete. E și un cinematograf „art et essai“, care întâlnește, cu siguranță, aceleași greutăți ca sălile din această categorie, ce se încăpățânează să programeze filme bune. Nu e însă o stradă cu repere culturale majore, așa cum se întâmplă cu unele străzi din apropiere. Pe strada Descartes, spre exemplu, la numărul 39, a murit Paul Verlaine și, în aceeași casă, a locuit o vreme Ernest Hemingway. Pe strada Rollin, la numărul 2, a trăit și a murit Blaise Pascal, la numărul 14 a locuit, la bătrânețe, Descartes, iar la numărul 6 stătea Benjamin Fondane (de acolo a fost luat și dus către camerele de gazare). Revăzând strada Mouffetard în urmă cu trei săptămâni, nu mi-am putut reprima sentimentul de dezamăgire: bistrourile s-au rărit și în locul lor proliferează restaurantele japo neze, piața din vale, de lângă Biserica Saint- Médard, e o umbră a pieței de odinioară, totul dă impresia unui decor de operetă destinat turiștilor.
Și totuși… În partea de sus, venind dinspre Biserica Saint-Étienne-du-Mont (unde sunt înmormântați Racine și Pascal) pe strada Descartes, dai peste o piațetă dreptun ghiulară, mărgi ni tă pe trei dintre laturi de terasele cafene lelor, loc binecunoscut parizienilor și turiștilor. M-am așezat la o masă și, căzându-mi privirea pe peretele casei de vi zavi, mi-am dat seama că ceva nu e în ordine. Peretele era alb, dar nu fusese întotdeauna alb. N-a fost nevoie de cine știe ce efort de memorie ca să-mi amintesc că pe peretele cu pricina, acum – repet – alb, se aflaseră (inclusiv la ultima mea trecere pe acolo) o pictură și firma unui magazin de cafele, cu numele „Au nègre joyeux“. O rapidă „documentare“ mi-a îngăduit să dezleg misterul și să reconstitui o poveste pe cât de absurdă pe atât de stupidă.
Așadar, magazinul fusese înființat în 1897, iar proprietarul îl numise „Au nègre joyeux“ (adică „La negrul cel vesel“; transpus în limbajul corect politic de astăzi, numele magazinului ar fi „La domnul de culoare cel vesel“). Numele apărea scris, cu litere mari, pe un panou de lemn, iar dedesubt se găsea o pictură pe pânză, înfățișând un domn de culoare îmbrăcat foarte elegant, ca un gentilom de secol XVIII, care se pregătește să bea cafeaua (ciocolata ?) pe care i-a adus-o o chelneriță (?) albă, în costumul tradițional al servitoarelor din familiile burgheze din secolul al XIX-lea; pe tava de argint pe care o ține femeia se află o zaharniță, o cafetieră (tot de argint, firește) și niște prăjituri.
Probabil că, până aici, nu vedeți nimic reprehensibil. Greșiți fundamental. De prin anul 2010, o dată cu creșterea conștiinței luptei împotriva rasismului, tabloul a început să fie vandalizat – se aruncau în el diferite obiecte. În septembrie 2017 grupul comunist din consiliul municipal al Parisului se decide să ia taurul de coarne; cere, fără echivoc, înlăturarea picturii și a firmei. Cum mai mulți oameni de bun-simț au protestat, lucrurile au mai trenat o vreme, dar pictura și firma sunt finalmente date jos în martie 2018. S-a spus atunci că, după restaurare, ele vor fi puse la loc, însoțite de un text explicativ („contextualizate“, în limbajul woke). Ceea ce nu s-a mai întâmplat, așa că le găsim astăzi (contextualizate, desigur) la Muzeul Carnavalet.
Una din ciudățeniile (ca să nu spun altfel) acestei povești este că, la solicitarea chiar a Primăriei Parisului, istorici de artă competenți, specialiști în conservarea patrimoniului au arătat că obiectele incriminate nu aveau nimic infamant. Cuvântul „negru“ era singurul, în secolul al XIX-lea, care desemna o persoană de culoare și nu avea conotații rasiste. Mai mult: pictura datează din 1897, adică la jumătate de secol după abolirea sclaviei. Faptul că domnul de culoare (în mod evident vesel și mulțumit) este servit de o persoană albă arată tocmai mutațiile care se produseseră între timp. Sigur, e o pictură și mai mult ca sigur că o asemenea situație era atunci greu de conceput în realitate, mesajul e însă, indubitabil, unul pozitiv. Aiuritor e faptul că, în discuțiile ce au avut loc pe marginea acestui subiect, multe persoane vorbeau, de fapt, despre alt tablou, unul conceput de imaginația lor și obligat să se conformeze cli șeelor antirasiste: este scandalos, spuneau ele, să vedem un sclav negru slujind o femeie albă. Tabloul era citit, prin urmare, exact pe dos. În aprilie 2019, Karen Taïeb, adjuncta primăriței Parisului, decide că pic tura nu corespunde „va lorilor antirasiste ale epocii noastre și ale ora șului nostru“: în consecință, primăria nu poate accepta expunerea în spațiul public a acestei „firme publicitare cu un titlu șocant și în mod incon testabil rasist“. În fine, alți militanți antirasiști au susținut că avem a face cu o reprezentare parodică ce nu face decât să inverseze imaginea curentă a servitorului negru, în spiritul stereotipurilor rasiste din acea vreme. Nu e nimic de mirare aici: pentru ideologia în vogă astăzi albii sunt esențialmente rasiști și orice ar face nu vor putea fi altfel.
Foarte puține firme vechi au mai rămas în Paris, cea din Place de la Contrescarpe era o raritate și o prețioasă piesă de patrimoniu. În acțiunea lor, tenace, de urâțire a Parisului, primărița Anne Hidalgo și consiliul ei progresist au dat o lovitură puternică prin mutilarea unui colț pitoresc al orașului. În ce mă privește, ca și cum asta n-ar fi fost de ajuns, la capătul celălalt al străzii am vrut să intru într-o librărie pe care o frecventam des odinioară. Am văzut însă în vitrină un anunț care începea așa: „En cette rentrée littéraire, nous retrouvons avec un immense plaisir des auteur.es apprécié.es et soutenu.es par la librairie, tel.les Yanick Haenel, Claude Hunginger etc.“. Această întâlnire brutală și neașteptată cu aberanta scriitură incluzivă m-a determinat să fac, imediat, stânga-mprejur.