Imediat după încheierea Marelui Război, în timp ce România era bântuită de sărăcia care a urmat, tata se pregătea să emigreze în America. Era prin 1919, abia împlinise 18 ani. Umblase pe la autorități și își făcuse toate formele. Acum avea actele în regulă ca să poată pleca. Își pregătise și bagajul, înghesuindu-și lucrurile într-un geamantan de lemn, cel pe care bunicul meu îl cărase după el în timpul Primului Război Mondial prin tranșeele din țara lui Jaroslav Hašek și Galiția.
„Nu-i prea arătos, dar e bun, i-a zis bunicul Ferapont. E făcut să țină la drum greu, l-am târât după mine prin toate tranșeele, a rezistat în fața gloanțelor, deși câteva l-au atins, vezi zgârieturile și găurile de aici?, le-am astupat cu dopuri de plută dospite în ulei de in, o să reziste și în America…“
Tata însă nu părea a fi prea încântat de dar, așa că privindu-l cum se întunecă ușor la față, bunica mea Tatiana, mama lui, sări să-l apere:
„Dar unde îl trimiți cu hardughia asta găurită. O să râdă lumea de el. Auzi, cică a astupat găurile cu dopuri de plută. Dar prin dopuri trece apa, ferească Dumnezeu să se răstoarne barca, o să ajungă în Americă cu lucrurile ude…“
„La ce barcă visezi, femeie?, făcu bunicul. O să treacă oceanul cu vaporul, nu cu barca. Așa că stai fără grijă. Și-apoi, ți-am spus că am dres dopurile cu un ulei și smoală, ca să reziste la umezeală, și am astupat cu atenție toate fisurile…“
„Fisurile rămân fisuri. Oricât le-ai astupa tot mai supurează câte una…“
„Poate la tine în cap fisurează, aici nu!“, încercă să încheie discuția bunicul pe un ton sentențios. Dar bunica nu se lăsă bătută.
„Te pomenești că la tine sunt alte găuri și alte fisuri?!“, făcu ea.
„Sunt altele“, spuse bunicul, apoi începu să laude cufărul. Cufărul era cât se poate de încăpător. Și nu era prea și destul de comod, căci marginile și colțurile fuseră rotunjite. Dacă tata îl va duce în grumaz, cufărul nu-i va roade grumazul, nici umerii. O să-și poată pune toate lucrurile în el…
„Dar cum o să-l târască prin America? Unde s-a mai văzut ca într-un oraș civilizat oamenii să-și cațăre valizele în grumaz?“, se ofuscă bunica.
„În primul rând, acesta-i un cufăr și nu o valiză, pe care s-o uiți pe vapoare sau prin gări. Un cufăr, făcu el, e cu totul altceva decât o valiză.“
„Nu-i mare diferență, spuse bunica, pentru mine ori cufăr, ori valiză tot un drac e!“
„E o diferență, femeie, răspunse încruntat bunicul. O diferență ca de la pământ la cer.“
„Te pomenești, că o să atingă cu el cerul acolo în America și o să îngrămădească fulgerele și tunetele în el“, spuse bunica mutând o oală de sarmale pe plită.
„O să atingă, răspunse cu un glas răspicat bunicul. Că de aia pleacă în America și nu rămâne aici să se țină de fusta ta. Acolo o să audă și o să vadă toți cine-i fiul meu!“
„Că-i numai al tău, se ofuscă din nou bunica. Nu-i și al meu? Ce, l-ai făcut cu o scândură?“
„Ei, nu chiar cu o scândură, rosti așa, ca într-o doară, bunicul, dar ceva pe aproape“, trezindu-se cu o strachină în cap.
Așa se încheie prima discuție, apoi urmară și altele. Unele năbădăioase, altele doar pipărate și iuți la gust. Dar până la urmă, tot ciorovăindu-se între ei, bunicii se împăcară, iar tata își îngrămădise lucrurile în cufăr, deși ar fi vrut să cumpere de la Cernăuți, unde făcuse școala, un geamantan ceva mai de soi, cum văzuse în vitrine. Dar tot învârtindu-se în jurul cufărului, începu să prindă drag de el, zicându-și: „Chiar dacă o să-mi cumpăr un altul în America, ăsta o să-mi rămână ca amintire. Miroase a tei, a ierburi aromate și a fân proaspăt îngrămădit în iesle. Oriunde mă voi așeza, nu mă voi despărți de el.“
Tot atunci, bunicul abia venit de pe front, scoțând banii dintr-o cutie de ceai dosită în șură, îi cumpărase de la Cernăuți, orașul care-i era foarte drag și unde cunoștea mulți croitori și neguțători, un costum, o pălărie, o cămașă în dungulițe, o cravată și o pereche de ghete noi.
Chiar și bunica Tatiana, care era cam cârcotașă de felul ei, privi cumpărăturile cu un ochi admirativ:
„Da, făcu ea privindu-și fiul îmbrăcat în haine noi. Zici că-i altul. Nu prea pare de pe aici…“
„Nu prea pare, dar răsare, făcu bunicul aranjându-i mai bine cravata ce se revărsase peste guler. Arată ca un mic gangster american. Da, băiete, așa arăți. Și acum, drum bun și cale bătută. Vreau să aduci America la picioarele mele. De asta ți-am luat ghete noi…“
„La ce-i trebuiau ghete noi pentru America, odată ce mai are acasă o pereche de ghete destul de bune? Le-aș fi lustruit cu cremă și ar fi arătat ca noi…“
„Le-ai fi lustruit cu cremă, dar ce el, și bunicul îl arătă cu degetul pe tata, nu și le poate lustrui singur și are nevoie de ajutor sau te pomenești că nu-i ajunge scuipatul în gură decât atunci când stă pe treptele prăvăliei lui Leiba și mestecă tutun…“
„Cum adică mestecă tutun?“, făcu bunica.
„Uite așa foarte bine, îl mestecă și-l scuipă într-o parte în buruieni… Probabil că se pregătește pentru America. Acolo toți mestecă tutun…“
„Bine că-l mestecă și nu-l fumează…“
„Dar de unde știi că nu-l fumează?, întrebă bunicul. Dacă ai fi aruncat o privire peste lanul de porumb, atunci ai fi văzut că din loc în loc iese fum… Fumează el și tovarășii săi de potlogărie…“
„Și ce fumează?“, întrebă bunica afișând în colțul gurii un zâmbet amar. Fumează tutun?“
„Nu chiar tutun.“
„Dacă nu fumează iarba-dracului, ci trag în piept fumuri de țigară răsucită din mătase de porumb, atunci nu e păcat…“
„Auzi, nu e păcat!“
„Da, nu e păcat“, făcu bunica din ce în ce mai sigură de dreptatea ei. „Mătase de porumb am fumat și eu și vezi bine că n-am păcătuit…“
„Ei, n-ai păcătuit, făcu bunicul. Ai păcătuit și încă cum…“
„Dar tu?“, întrebă ea pe un ton insidios.
„Ce-i cu mine?“
„Tu nu ai păcătuit atunci când veneai de la primărie pe trei cărări pufăind din trabucul pe care ți l-a dăruit deputatul țărănist, cântând în gura mare, Cu sfinții odihnește-te în pace, Hristoase, și altele de acest fel, foarte mândru de înfățișarea ta?“
„Ei, bine, am păcătuit, am vrut să văd ce gust are iarba-dracului. Și apoi, adăugă el, am vrut să văd și eu cum e să fii un pic american… Dar tu, tu ești femeie, cum ai îndrăznit?“
„Eu am tras fum doar când eram la baie, când dădeam foc la vreascuri. Vreascurile fumegau, iar eu mi-am răsucit din foaia de ziar o țigară, din mătase de porumb uscată, peste care am presărat și niște firimituri din frunze de mesteacăn. Era cât pe ce să mă înec.“
„Te-a pedepsit Dumnezeu, femeie! Cum ai îndrăznit?!“
„Iacă, am îndrăznit, cum ai îndrăznit și tu…“
„Păi, dacă am îndrăznit noi, de ce să-i ținem morală fiului nostru care se pregătește să plece pe meleaguri străine?“, spuse bunicul.
„Dar nu-i mai ținem nicio morală, poate să fumeze în America aia a ta toate trabucele din lume, că lui o să-i iasă iarba-dracului pe nas, nu mie! Iacă, de ce m-aș supăra…“
Bunicii au mai bodogănit o vreme schimbând vorbe înțepătoare între ei, până au auzit bătând toaca. Atunci și-au făcut cruce și-au tăcut.
„Râdem noi, râdem, dar nu râdem a bine“, spuse bunica, aruncându-și o broboadă pe umeri, ca și cum ar fi simțit umezeală și frig în jurul ei. „O să uite să se și închine…“
„O să se închine el în vreun fel…“
„La ce o să se închine?, bodogăni bunica. La cruce, la icoane?“
„Ei, nu chiar la icoane?“, făcu bunicul.
„Atunci la ce?“
„O să găsească el ceva?“
„Nu cumva la zgârie-norii ăia cu care îmi tot împui capul de la o bună bucată de vreme?“
„De ce nu?“, spuse bunicul. „America e țara tuturor posibilităților. Acolo te poți închina la orice…“
„Țara tuturor posibilităților, dar măcar zgârie-norii ăia folosesc la ceva? Cât sunt de înalți? Mai înalți decât biserica noastră de peste drum?“
„Biserica noastră de peste drum“, o îngână pe un ton zeflemitor bunicul. „Biserica e ca un mizilic față de un zgârie-nori. Arată ca un greiere sau ca o lăcustă pe lângă el.“
„Nu huli numele Domnului“, spuse bunica. „Un zgârie-nori nu poate fi mai mare decât o biserică în ochii celui de sus, care pe toate le cunoaște și le așază la locul lor…“
„Dacă le așază, zise bunicul, hai să așezăm și noi frumos costumul în dulap și să așteptăm să vină sorocul lui… Sau mai bine să-l punem direct în cufăr, să stea acolo până ajunge în America. De fotografiat, l-am fotografiat, că doar nu degeaba am fost la Cernăuți… Acum Dumnezeu cu mila…“
Am pe undeva prin arhivă o fotografie a tatei din acea perioadă. Acolo tata apare fără barbă. E singura fotografie de acest fel.
Nu-i crescuseră la 18 ani tuleiele sau se bărbierise deja ca să arate ca un tânăr dornic să cucerească lumea.
Arăta, într-adevăr, ca un american.
Voia să plece, dar inima nu-i prea dădea ghes. Astfel că tata stătea în cumpănă, cântărind avantajele și dezavantajele unei astfel de aventuri.
Atunci a intervenit și bunica, zicându-i pentru a nu știu câta oară:
„Ai să-ți pierzi credința. Ai să uiți până să-ți faci și crucea strămoșească. La ce ai să te închini acolo, printre străini?“, făcu ea.
„Nu la ce, ci la cine“, o corectă bunicul.
„La cine?“, spuse ea cu un glas stins.
„Păi cum la cine?“, făcu bunicul Ferapont. „La Dumnezeul Americii!“
„Ferească Dumnezeu“, își revărsă oful bunica. „Decât așa, mai bine să rămână aici…“
Așa că tata nu a mai plecat și a rămas la casa părintească.
Mult timp însă a păstrat costumul, pantofii, pălăria și cravata în cufărul urcat în pod. Acolo costumul a zăcut mai bine de treizeci de ani, iar cravata și ghetele la fel. Numai pălăria a purtat-o. O pălărie de fetru, cu boruri largi, pe care o lua de sărbători.
Apoi, odată cu mutarea la Iași, cufărul a fost încărcat într-un vagon de marfă din gara Vicșani și coborât în gara Iași, odată cu toate celelalte calabalâcuri. De la gară, a ajuns pe strada Rufeni, unde părinții mei cumpăraseră o casă pentru noi, acolo a zăcut doi ani în pod acoperindu-se de praf și de pânze de păianjen. De pe Rufeni, peste doi ani, cufărul a fost dus cu căruța la conacul nostru din Doi Peri, achiziționat de la niște greci, și urcat în foișor, nu înainte însă de a fi acoperit cu mărci poștale vechi, dezlipite de pe plicuri, de bancnote ieșite din uz și de tot felul de abțibilduri. Dacă îl priveai dintr-o parte, capacul lui semăna cu puntea unei corăbii-fantomă, ce colindase nenumărate mări și oceane, acostând într-o noapte furtunoasă în podul casei noastre, mai exact în foișorul ei. Poate că dacă ar fi plecat pe mare spre America, tata ar fi rătăcit mult timp și el, apoi cu sufletul răvășit de oboseală s-ar fi întors la casa lui. Cufărul era un simbol al călătoriei sale neîmplinite și un simbol al tinereții lui. Acum cufărul era în foișor.
În foișor îmi amenajasem și o hulubărie. Îmi plăcea să privesc dimineața stolurile de porumbei cum se rotesc deasupra casei înainte de-a se așeza scârțâindu-și ghearele pe acoperiș. Aveam mai bine de o sută de perechi de porumbei, voiajori, rotați, gușați, gulerați, de toate națiile. În afară de O nebunie. Deasupra cufărului, porumbeii își făcuseră două cuiburi. Unul de o parte, altul de cealaltă. Stând în cerdac, auzeam cum perechile de porumbei uguiau deasupra.
Costumul l-am mai prins și eu. Preț de câteva clipe. Atât mi-a fost dat să-l pipăi și să văd dacă există. Da, costumul exista. Și părea să fie într-o stare bună, doar că pe țesătura lui se așezase un strat subțire de mucegai.
Când am împlinit 18 ani, tata a vrut să-l probez, ca să vadă dacă statura mea de atunci se potrivea cu statura sa din tinerețe.
A urcat în foișor și mi l-a adus împăturit frumos în brațe, cu mare grijă. A adus și cravata împachetată în hârtie, și ghetele. Am dat să-l îmbrac, l-am îmbrăcat pe jumătate, când deodată din căptușeala și din mânecile hainei s-a înălțat un nor de fluturi, iar costumul ce părea bun, doar că era prăfuit pe alocuri, s-a destrămat sub ochii noștri, prefăcându-se în pulbere și praf.
Cu cravata s-a întâmplat la fel. La fel s-a întâmplat și cu ghetele. Deși ghetele s-au arătat a fi ceva mai rezistente și le-am putut proba. Purtam același număr cu tata. M-am bucurat, s-a bucurat și tata, bătându-mă ușor pe umăr, dar pentru scurtă vreme, căci, în timp ce mă plimbam prin cameră, ghetele s-au destrămat și ele, iar moliile au zburat până și din șireturi, din tocuri și pingele.
Aș fi vrut, dar la asta m-am gândit ceva mai târziu, ca această scenă a probării costumului să se fi petrecut nu în casă, ci chiar în foișor. Aș fi vrut ca hainele americane ale tatei să se fi destrămat acolo, iar porumbeii să se fi așezat pe umerii, pe mâinile mele și pe creștetul meu, ca atunci când le aruncam în curte dintr-un lighean boabe de grâu și de porumb. Dar nu a fost să fie.
„Uite ce-i și cu America“, a zis tata. „Era cât pe ce să port costumul pe acolo, dar iată că nu l-am putu purta nici aici!“
Tata însă a avut doi verișori drepți de vârsta lui, care nu s-au lăsat îmbrobodiți de lacrimile femeilor și au plecat, traversând oceanul pe o corabie pe care se aflau mulți refugiați și mulți emigranți. S-au stabilit la Chicago.
Arătau ca doi gangsteri din filmele cu Al Capone. Ambii purtau cravate și costume aproape identice. Am pe undeva prin arhivă și fotografia lor.
Au ținut un timp legătura cu familia, trimițându-le rudelor din când în când vești despre ei. Apoi li s-a pierdut urma. Unii spun că au fost împușcați pe străzile din Chicago, alții că, din Chicago, verii tatei ar fi emigrat în Brazilia sau în Argentina. Oricum, de pe la mijlocul lui 1930 nici rudele, nici prietenii nu au mai primit nicio veste de la ei.
„Iată de ce nu am plecat în America“, ne spunea tata. „Dacă aș fi plecat, aș fi avut aceeași soartă ca ei. Și nu aș fi cunoscut-o nici pe mama voastră. Căci pe mama am cunoscut-o mai târziu, când m-am însurat, la 28 de ani… Și dacă n-aș fi avut-o pe ea, nu v-ați fi născut nici voi. Simplu ca bună ziua.“
„Dar nu te puteai însura cu ea și pe urmă să plecați amândoi în State?“, îl întrebam noi.
„Când voiam să plec, maică-ta era o mucoasă, care făcea pipi și grămăjoare de caca nu în spatele, ci în fața casei, tocmai ca părinții săi să calce din nebăgare de seamă în ele și să aibă noroc. Au avut noroc, căci am apărut eu și m-am însurat cu ea, când mama voastră abia împlinise 17 ani, iar eu 28.“
„Dar mai bine nu te însurai, erai deja flăcău bătrân. Îți apăruse și chelia, ce să spun. Mai bine plecai în America și mă lăsai să-mi văd de drum…“
„Și dacă plecam, tu cu cine te mai măritai?!“
„N-aveam cu cine?!“, își arăta năduful mama. M-au cerut atâția, dar parcă am fost oarbă și dintre toți, nu știu de ce, sorocul a căzut pe tine… “
„Dacă plecam, mă însuram cu o americancă, și aș fi rezolvat problema…“
„Să văd ce copii ți-ar fi făcut americanca aia.“
„Ceva, ceva tot ar fi făcut“, replică tata așezându-se pe scaunul de lângă mașina de cusut Singer, cumpărată de la un croitor evreu din Cernăuți.
„Și-ar fi dat fustele peste cap și ai fi alergat după ea prin toată America. Asta ar fi făcut… Ceva, ceva…“
În timp ce Singer-ul țăcănea de zor cosând un crac de la un pantalon, tata adăugă:
„Da, ceva, ceva… Ceva tot aș fi făcut.“