La deschiderea unei noi ediții critice a operelor lui Vasile Alecsandri, din care au apărut primele două volume, dedicate poeziei (Academia Română & Fundația Națională pentru Știință și Artă & Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“, 2019), prima curiozitate pe care am dorit să mi-o satisfac a fost aceea legată de indicarea datei de naștere a clasicului nostru. Iar aceasta, cu atât mai mult, cu cât în ultimii ani s-au reaprins discuțiile în privința sărbătoririi bicentenarului ei. Victor Durnea trece la tabelul cronologic data 14 iunie 1818. Nu am de gând să intru în fondul discuțiilor și cea mai simplă rezolvare ar fi să adopt poziția înțeleptului judecător care ajunge la concluzia că are, în primul rând, el dreptate, dacă dă dreptate ambelor părți aflate în litigiu. Totuși, înclin să dau dreptate lui Victor Durnea și implicit celor care susțin drept dată a nașterii 14 iunie 1818.
Poetul nu avea decât să-și aleagă ce dată voia, el furnizând, de altminteri, câteva informații false despre descendența maternă și despre nașul de botez, care ar fi murit cu câtva timp înainte de a-l fi botezat, dacă este să luăm de bun ca an al nașterii 1821. Ceva îmi spune că la Paris nu prea putea să plece în acea vreme un copil de 13 ani, în condițiile în care călătoria nu dura trei ore, ca acum, ci trei săptămâni anevoioase. Acolo i se cerea, oricum, să aibă 16 ani împliniți pentru intrarea în examenul de bacalaureat și, potrivit unei surse, neprobate cu dovezi, precocele elev moldav a declarat, „pe propria răspundere“ (cum se spune în vremuri pandemice), că s-a născut în 1819 – lucru de crezut doar dacă ar fi fost geamăn cu sora sa Catinca. Nu am nimic împotriva promovării tinerilor, mai ales pentru acele timpuri ale începuturilor de drum în toate, dar, a fi director al Teatrului Național din Iași chiar la 19 ani, mi se pare puțin plauzibil.
Astfel de mistificțiuni juvenile prind bine în cazul cuiva care vrea să pară „copilul minune Vasilică“ în postura de student la 16 ani, dar și mirele (aproape sexagenar, după un concubinaj de două decenii) ceva mai tânăr pentru o soție născută cam târziu (sau poate că el se născuse prea devreme pentru ea). Data de 21 iulie 1821 este trimisă pentru albumul Junimii tot din aceleași rațiuni de cochetărie masculină și nu avea cum să nu mulțumească celor care l-au felicitat, în 1881, cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani, în anul acceptat de vecinic tânărul și fericele sărbătorit. Sunt înclinat să dau mai multă credibilitate înscrisului tatălui său, care reproducea, în 1835, pe verso la „mărturia de mitrică“, textul acesteia, cu anul 1818, decât lui Alecsandri însuși, care își dădea, pentru actul de naștere și de căsătorie, ca an al nașterii 1821.
Victor Durnea pare a se contrazice, din neatenție, făcând astfel de afirmații despre Kogălniceanu: „prietenul mai vârstnic“ (I, p. CLIV) și „la insistențele mai vârstnicului prieten“ (Ibidem, p. CLV). Astfel de comparație presupune o diferență de vârstă de cel puțin vreo… trei ani. Or, dacă Alecsandri este născut în 1818, diferența de vârstă între ei este egală cu aceea a intervalului de timp necesar procreării și ivirii pe lume a unui copil (ce-i drept, cu foarte puține șanse de a crește și a se ridica la nivelul personalității lor). (Și, pentru a termina cu astfel de observații minore, aș avea de făcut o rectificare referitoare la afirmația că, în 1990, „Institutul Pedagogic din Bacău se transformă :în Universitatea «Vasile Alecsandri» din Bacău“ (Ibidem, p. CCXLIX). Fostul institut se numește așa începând din anul 2009, dar, din 1990 până atunci, s-a numit „Universitatea din Bacău“.)
Asemenea dispute legate de data nașterii sunt demne de o cauză mai bună (adică a operei în sine), relevant fiind doar faptul că Alecsandri este născut poet o dată și bine, el dominând timp de trei decenii (1850–1880) canonul poeziei noastre. Ediția de față, care însumează o culegere a poeziilor scrise de Alecsandri și a acelora culese de el, are la bază ediția în trei volume apărută în 1966, sub îngrijirea lui G. C. Nicolescu și a Georgetei Rădulescu-Dulgheru, cu studiul introductiv și cu comentariile primului dintre ei. Reeditarea de față a presupus compararea acelei ediții și cu edițiile de Opere complete, publicate de însuși Alecsandri. A fost o întreprindere binevenită din partea cercetătoarelor (Adnana Boioc Apintei, Valentina Cojocaru, Blanca Croitor, Adina Dragomirescu, Emanuela Timotin), deoarece, din cauza cenzurii comuniste, anumite texte, deși incluse de Alecsandri la cuprins, nu se regăsesc în ediția din 1966.
De altfel, îngrijitorii ediției apărute cu jumătate de secol în urmă afirmau că au realizat „o culegere aproape integrală a poeziilor lui Vasile Alecsandri“, fără să precizeze ce lipsea și din ce considerente. Motivele sunt subînțelese și ne dăm seama de ele citind doar câteva dintre titluri: Moțul și secuiul, Răpirea Bucovinei, 10 Mai 1881, Imnul coroanii, Prutul, Cântice din Basarabia. De asemenea, s-a reintrodus acum un fragment despre secui în poezia Haiducul rănit (din ciclul Doine) și s-au completat fragmente cenzurate: la poezia Bărăganul (din Pasteluri) și la poezia Ana Doamna (din Legende) lipseau dedicațiile „dedicat Măriei Sale Domnitorului“, respectiv, „dedicată Măriei Sale Doamnei Elisabeta“. S-au făcut comparații și cu alte ediții, apărute după moartea poetului, ce au prezentat credibilitate științifică, descoperindu-se o serie de 30 de poezii, ce îl dezvăluie pe acel rege-al poeziei apropiat față de Casa Regală, în ultimul său deceniu de viață. A fost reprodusă și o serie de 60 de poezii culese din regiunile românești și publicate de Alecsandri în periodice, dar care nu au fost reținute pentru ediția precedentă.
Față de editarea volumelor din 1966, au fost actualizate anumite fapte de limbă, mai ales ortografice și de punctuație, păstrându-se trăsăturile specifice limbii de la sfârșitul secolului în care a trăit poetul. S-au reținut particularitățile fonetice, grafice și morfosintactice specifice epocii, mai ales ale graiului din zona Moldovei, dar s-a actualizat și grafia, potrivit actualelor norme ortografice. De asemenea, s-au corectat tacit greșelile, inconsecvențele, erorile de punctuație și de ortografie. Totodată, îngrijitorii ediției au fost atenți la eliminarea pasajelor care par să fi plătit tribut ideologic în contextul epocii și au adăugat o serie de note și de comentarii necesare. Acest ultim aspect este evident în secțiunile Varia (c) și (d), unde adăugirile aparțin integral cercetătorilor, care au fost consecvenți demersurilor din ediția precedentă. Aceasta a presupus că data scrierii unor poezii, uneori cu un alt titlu inițial, deși fusese consemnată de poet, nu a fost în realitate chiar atât de simplu de stabilit. În alte situații, s-a restabilit datarea corectă a scrierii unor poezii, infirmându-se datările autorului. Au fost și situații, puține, în care poeziile nu au putut fi datate, lipsind orice fel de indiciu în acest sens. După toate probabilitățile, acestea au fost scrise în altă epocă decât în aceea a publicării lor. În toate cazurile, s-au verificat manuscrisele autografe. De exemplu, poezia 8 mart este alcătuită din mai multe poezii, inițial deosebite, dar regrupate, cu modificări, eliminări și adăugiri.
Este necesară reeditarea operei lui Alecsandri din partea acestui sextet de serioși cercetători (Victor Durnea, Adnana Boioc Apintei, Valentina Cojocaru, Blanca Croitor, Adina Dragomirescu, Emanuela Timotin) sau, oricum, ea tot ar trebui să fie întreprinsă, în virtutea demersului prin care se realizează și celelalte reeditări în cadrul colecției „Opere fundamentale“, de sub egida Academiei Române? Întrebarea devine retorică, în situația în care destinul operei în cauză este asemănător acelora ale altor clasici. Știm care este riscul clasicizării, dar parcă la Alecsandri se simte mai mult decât la oricare alt mare clasic intrarea în conul de umbră după căderea comunismului. Dacă G. Ibrăileanu spunea, inexact, că „Alecsandri a avut natura cea mai echilibrată din lume“, receptarea celui care acum râde printre lacrimi este descumpănită total.
În jurul anului 1880, Alecsandri era la apogeu și constituia prilej de mitizare: devenea un clasic în viață și obiect de cult ce friza hagiografia. Peste ani, în perioada comunistă, opera niciunui alt scriitor nu a fost mai prezentă pe ecranul televiziunii decât aceea a lui, întrucât începerea și terminarea tot mai scurtelor emisiuni, canalizate spre Cântarea României, erau anunțate prin Hora Unirei. Aceasta constituia, vrând-nevrând, uvertura la orice cânticel comic din ciclul de opere „Tovarășii noștri“. Doar Coșbuc mai putea rivaliza cu „bardul“ în privința exersării mnemotehnice pentru serbările școlare. Din păcate, premierea de la sfârșitul anului școlar va fi desființată definitiv, în scopul de a nu traumatiza, până la lăcrămioare ca mărgăritărele, pe diferiții colegi întru repetenție ai lui Guliță, care resimt parcursul școlar ca pe pohodul la Sybir.
Chiar dacă valoarea intrinsecă a poeziei clasicului nostru este datată (cu excepția Pastelurilor), importanța ei pentru istoria literaturii rămâne covârșitoare, indicând o anumită vârstă în evoluție, atunci când poezia se români. Unii dintre contemporani i-au fost superiori în privința înzestrării literare (Heliade sau Gr. Alexandrescu), dar Alecsandri ar putea fi desemnat – pentru a folosi o ierarhizare din gimnastică – campion la individual compus, grație varietății registrelor poetice în care s-a exersat. Trebuie spus unor critici că reala sa importanță nu poate fi pusă în evidență decât prin plasarea în epocă. De altminteri, în introducerea la Scrierile lui Constantin Negri, Alecsandri însuși afirma că, „pentru a judeca și a prețui meritul unui autor, trebuie a cunoaște bine timpul în care el a scris, gradul de cultură a limbei în care el a fost îndemnat a scrie și dificultățile de tot soiul prin care geniul său și-a făcut drum, pentru ca să iasă la lumină“. Vasile Alecsandri a fost și a rămas om al timpului său, ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să ne îngrijim de posteritatea lui, iar apariția noii ediții critice, proiectată în opt volume, este cu atât mai oportună.
Vasile Alecsandri, Opere. Poezii, I–II. Text ales și stabilit de G. C. Nicolescu şi Georgeta Rădulescu-Dulgheru. Revizia, completarea și actualizarea ediției, notă asupra noii ediții de Adnana Boioc Apintei, Valentina Cojocaru, Blanca Croitor, Adina Dragomirescu, Emanuela Timotin. Tabel cronologic și dosar critic de Victor Durnea. Introducere de Eugen Simion. Academia Română & Fundația Națională pentru Știință și Artă & Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“, Bucureşti, 2019. 809 p. și 1221 p.