Romanul-elipsă

Supraviețuitorii pro zatorului suedez Alex Schulman este un roman puternic, surprinzător prin abor dare, prin controlul auctorial asupra desfășurărilor și prin implicare. Povestea a trei frați atât de diferiți, reuniți în jurul urnei cu cenușă a mamei lor, deschide planuri narative multiple. Într-o aparent simetrică distribuție, cu focalizare pe un prezent al povestirii în cele douăzeci patru de ore ale reunirii în care se reflectă copilăria lor, romanul deschide planul de suprafață evenimențială printr-o derulare care se va dovedi a fi invers cronologică. Redată de la distanța auctorială a focalizării celor trei, narațiunea se va concentra, treptat, pe proiecția fiului mijlociu, Benjamin, care rememorează – incapabil să redea complet și corect – timpul petrecut de familia sa într-o cabană pe malul unui lac, într-un spațiu al cărui orizont se restrânge la demarcația unui drum de țară, pietruit, dincolo de care se întinde o exterioritate nerelevantă pentru roman. Viețile personajelor (și romanul însuși) gravitează în jurul unui eveniment tragic din familie, petrecut în urmă cu douăzeci de ani, avându-l în prim-plan pe Benjamin, a cărui implicare subiectivă va subordona până la final toate celelalte perspective. Atmosfera este caracterizată prin tensiunea în creștere, remarcabil dozată de autor, cu atât mai mult cu cât devoalarea faptelor se realizează în ordine invers cronologică. Dincolo de ineditul acestei abordări, romanul nu este unul cu final cunoscut, în jurul căruia să se construiască fundamente, perspective, justificări. Este unul al cărui final urmează a fi descoperit ulterior, ca justificare târzie a poziționărilor, implicării, parcursului elipsoidal gravitând în jurul a două centre de greutate: primul, evenimentul tragic din familie întâmplat în urmă cu douăzeci de ani și al doilea, proiecția lui în apele prezentului, la întâlnirea celor trei frați. În raport cu cele două centre de greutate, povestirea se situează mereu la distanță egală, gravitând și apropiindu-se fie mai mult de proiecția în prezent, de scrisoarea-testament a mamei lor, în capitolele impare, fie mai mult de evenimentul tragic din copilăria celor trei, în capitolele pare, chiar dacă cele impare permit sondări în adâncimea derulărilor din timpul de referință, al ultimei veri comune. În această derulare a evenimentelor se conturează o poză de grup a unei familii ale cărei disfuncționalități sunt reliefate prin prisma implicării aceluiași Benjamin, cel menit să trăiască mai intens întreaga poveste, cel găsit aproape mereu în ipostaza de țap ispășitor în ciuda naturii lui pacifiste, totodată cel responsabil cu asumarea poveștii în ciuda incapacității de a o reda pe palierul referențial al faptelor. Orice altă prezență din exterior nu ar putea decât să disturbe normele locului, legile nescrise ale familiei reunite într-un spațiu al întâmplărilor de altă dată, atunci când s-a declanșat totul:

„– Mă numesc Benjamin. Eu am dat alarma…

Polițistul caută în buzunar un carnet. Nu știe că această poveste cu greu poate fi notată pe o bucată de hârtie, că acum pășește într-o istorisire lungă de câteva decenii, cea despre cei trei frați care odată, cu mulți ani în urmă, au fost smulși din acest loc și acum sunt siliți să se întoarcă, că toate acestea țin una de alta, nimic nu este separat și nu poate fi explicat doar în parte. Greutatea a ceea ce se petrece chiar acum e mare, dar cele mai multe s-au petrecut deja. Ceea ce se joacă acolo, pe scara de piatră, cei trei frați care plâng, fețele lor umflate și tot sângele sunt doar ultimul cerc de apă, cel care e departe de locul în care s-a aruncat piatra.“ (pp.10-11).

O prezență din exterior nu ar putea să constate decât că există un acest ultim cerc de apă, fără să bănuiască vreo clipă că unda rezultată e în urma interferenței, ca și cum două pietre, aruncate la distanță în timp, ar tulbura suprafața ca depărtare egală de ambele. Ceea ce presupune senzația de gravitare în cerc, în jurul evenimentului origine, se va dovedi, în final, a fi gravitare eliptică deopotrivă în jurul unui alt eveniment, în jurul unei devoalări neașteptate.

Reconstruirea unei realități povestite de Benjamin, el însuși căutându-și coerența faptică și discursivă în cabinetul unui psiholog și, în cele din urmă, încercând să recompună această coerență prin dialogul cu frații săi, lasă impresia vagului strunit auctorial, excelent redat ca implicare personală. Alcoolul și violența tulbură perspectiva, mențin derularea faptelor în limitele vagului bine controlat și, în plus, sporesc încordarea, contribuie la remodelarea tensională a unui univers domestic redat, totuși, cu multă tandrețe. În apele evenimentelor din prezent se răsfrâng traume, frici, incertitudini, pierderi, se răsfrâng disoluția unei familii, disoluția unui timp. În parcursul invers cronologic din prezentul faptelor această incertitudine proiectată, această poveste a disoluției redată invers cronologic complică și mai mult lucrurile, în ciuda aparentei limpeziri prin faptul că, odată plonjând în poveste, lectorul are impresia cunoașterii finalului. Uneori finalul nu este cel al ultimei întâmplări în ordine cronologică, ci cel al evenimentului cu cea mai mare importanță, în jurul căruia gravitează și faptele recente. Această perspectivă răstoarnă tipologiile romanești cunoscute. Supraviețuitorii lui Alex Schulman nu se încadrează în tipare naratologice. În vagul ilustrat prin povestea pendulând între planuri, autorul dirijează parcursul. Mai mult, imprimă coerență unor derulări, dă sens aparent unor fapte, contribuie la conturarea proiecției secunde, într-o minte a unuia dintre personaje care își pierde coerența și capacitățile senzoriale, dar care organizează coerent în raport cu propria implicare faptele dintr-un trecut în care evenimentele-reper sunt traumatice. Prin această povestire, care are aerul și structura unui thriller, Alex Schulman construiește straturi succesive de vină care devin filtre în perceperea nuanțată a unui întreg coerent, lucid în aparență. Cețurile acestor straturi sunt cele care completează, care multiplică cețurile vagului din copilărie. În ciuda tuturor aceste ingrediente ale indeterminării, în ciuda menținerii în indecidabil, în siajul traumelor, romanul se dovedește, odată parcurs până la ultima pagină, și limpede – cețurile se ridică treptat devoalând un peisaj sufletesc de o frumusețe tulburătoare –, și tandru, în ciuda violenței omniprezente. Romanul urmează fluxurile neregulate ale memoriei unei persoane afectate de traumă, dar relevă, în lectură, paliere diferite ale receptării. Frumusețea stranie a acestor teritorii interioare, coerența lor, reevaluarea întregului după încheierea lecturii fac din Supraviețuitorii lui Alex Schulman un roman de referință, puternic și emoționant deopotrivă, deschis spre interioarele menținute în umbra traumei și în exterioarele luminate de cerul boreal și de limpezimea apei, apropiind cadre ale întâmplărilor de cadrele receptării subiective, menținând în indecidabil și imposibil de vindecat perspectiva tânărului Benjamin, pacifistul, țapul ispășitor încărcat cu păcatele familiei plecat să le ispășească în deșerturile interioare.

Povestea se răsfrânge ca vocea în amfiteatru, amplificată, puternică, încercând să scape din spațiul îngust al derulării, încercând să nu se topească prin claustrare și să reverbereze în interioarele tot mai largi ale celui rătăcit în evenimente. Ea trebuie spusă, dusă mai departe. Dialogul trebuie reluat, reînnodat, readus în actualitate, în ciuda traumatizantei reașezări, aparent vindecătoare. După o rătăcire de douăzeci de ani prin interioarele labirintice și insuficiente pentru vreo explicație, după o tentativă de suicid la două zile după moartea mamei, după începerea ședințelor de psihoterapie, la două săptămâni după decesul ultimului părinte rămas în viață, Benjamin, fratele singur și învinovățindu-se singur în evenimentul declanșator, îi va reîntâlni pe Niels și pe Pierre. Va înțelege, prin flash-urile de memorie, legând ca într-un arc voltaic cele două centre ale elipsei, trecutul accidentului și prezentul revelării, că ceea ce îi rămâne să facă este să se orienteze. Iar cel care îl va orienta va fi același drum cu pietriș, limita orizontului propriei copilării, dincolo de care au plecat toți, și cei în măsură să se întoarcă, și cei fără vreo astfel de șansă, răsărit și în pragul trecerii sale dincolo, în suicidul nereușit, dar și în toate momentele grele, în toate despărțirile reale și imaginate la care a luat parte de-a lungul vieții, în toate momentele traumatizante care l-au făcut să rămână rătăcit în interioarele sale din care dispăruse limpezimea culorii albastre. Conștiință traumatizată a lumii, incapabil să clarifice până la capăt, Benjamin este scriitorul generic, cel care își închipuie că poate conecta fapte și sentimente, reflectări ale acestora, prin apele limpezi ale lacului, prin apele limpezi ale textului, cel care pune umărul, alături de frați, la scoaterea din apele lacului a plasei cu peștii în putrefacție, cel care caută locul odihnei și pentru cenușa mamei, și pentru cenușa copilăriei incerte.