Jane Smiley s-a născut în 1949 în Los Angeles, California. A obținut licența în Literatură la Vassar College în 1971, continuându-și apoi studiile postuniversitare la University of Iowa, unde a obţinut masterul și doctoratul, în 1976 și, respectiv, 1978. În timp ce lucra pentru doctorat a studiat vreme de un an în Islanda, fiind beneficiara unei burse Fulbright. Jane Smiley publică primul său roman, Barn Blind, în 1980. Bestsellerul ei din 1991, A Thousand Acres, a primit în 1992 Premiul Pulitzer pentru Literatură și National Book Critics Circle Award. Dintre romanele sale următoare, Horse Heaven (2000) a fost finalist la Orange Prize 2022, iar Private Life (2010) a fost ales printre cele mai bune cărți ale anului de The Atlantic, The New Yorker și The Washington Post. În 2020 publică Perestroika in Paris, roman tradus în peste zece țări și care a fost bestseller național 2021 în Statele Unite. Alături de romane, Jane Smiley are două culegeri de povestiri și nenumărate colaborări, de-a lungul anilor, la publicații precum „The New Yorker“, „Elle“, „The New York Times“, „The Guardian“, „The Nation“, contribuind constant, între 2005 și 2008, cu postări pe blogul The Huffington Post. Jane Smiley a fost aleasă în 2001 membră în The American Academy of Arts and Letters. A câștigat Premiul PEN USA Lifetime Achievement în 2006. Din 2015 predă scriere creativă la Universitatea din California.
Perestroika, sau Paras, pentru cei care ajung să o cunoască mai bine, este numele pe care i l-au dat oamenii, căci oamenii, după cum ea însăși o spune, nu se prea pricep să recunoască un cal, în tot cazul nu așa cum se recunosc caii între ei. Nici chiar atunci când vine vorba despre un cal de curse ca ea, premiat și îndrăgit. Inocentă, ar putea-o descrie noii ei prieteni din Paris – Frida, bracul german care o învață regulile traiului pe străzile Orașului Luminilor, Raoul, corbul mândru și sfătos, cu un pedigree cel puțin la fel de lustruit ca al lui Paras, sau cuplul gălăgios de rațe Sid și Nancy; plină de nerv și isteață, ar eticheta-o jocheii. Poate că toate acestea laolaltă au făcut-o să părăsească hipodromul și să pornească într-o aventură prin Paris, o aventură care celebrează curiozitatea, ingenuitatea și dorința oricărei făpturi de a-și afla atât libertatea, cât și iubirea. (Editura)
Etienne nu se gândise ce-ar face după ce calul ar fi intrat în casă. Nici nu crezuse că va intra, de aceea nu-și făcuse planuri în legătură cu el. Nu mai fusese în preajma unui cal, doar citise despre cai, dar în nici o carte nu scria că un cal intrase într-o casă și adormise în fața ferestrei. Era puțin speriat, dar nu i se întâmpla prima oară; fiind un băiețel hotărât, făcu ce făcea mereu: zâmbi și privi calul drept în ochi. După câteva clipe prinse curaj și o mângâie pe Paras. Întâi pe obraz și pe lângă nas; apoi, când ea lăsă capul în jos, băgă mâna sub smocul bogat din fruntea ei și atinse pata albă. În scurtă vreme o mângâia pe gât.
Paras avea păr des, moale și înfoiat, cu totul altfel decât lâna din cuvertura de pe sofa sau din pulover. Etienne își lăsă mâna să-i alunece peste umărul lui Paras, și ei păru că-i place. Lăsă capul în jos și închise ochii.
Dar, cum stătea acolo, din încăperea alăturată îi veni miros de mâncare și apă. Nu mai mâncase ca lumea de când mersese ultima oară la brutăria-cafenea de pe Avenue de Suffren. Pe deasupra îi era și sete, cu toate că linsese și mâncase o porție zdravănă de zăpadă ceva mai devreme. Se îndreptă spre bucătărie. Etienne văzu unde se duce și o luă înainte.
În bucătărie era destulă mâncare. Madame de Mornay era terorizată de ideea că ar putea rămâne fără provizii, din cauză că fusese în această situație de mai multe ori în decursul lungii sale vieți și își amintea acele împrejurări uneori chiar mai bine decât vremurile îmbelșugate. Pentru Etienne, problema nu era dacă au mâncare, ci ce mănâncă un cal.
În ceea ce o privea pe Paras, răspunsul era „pe încercatelea“. Intră pe ușa largă și, păcănind din copite, se îndreptă spre chiuveta de porțelan și începu să o lingă; Etienne înțelese, puse dopul și deschise robinetul. Paras bău îndelung. Când văzu că s-a săturat, Etienne scoase dopul. După aceea întinse botul spre bucata rămasă din franzela cumpărată de Etienne și străbunica lui cu o zi înainte. Etienne o rupse în bucăți mai mici, Paras le mestecă și le înghiți. Nu erau gustoase, totuși, nici nu se comparau cu varza kale pe care Etienne o scoase din frigider și care, găsi Paras, avea gust de soare și de vară. Era multă, spre bucuria ei, dar și a lui Etienne, pentru că el nu o putea suferi, iar străbunica lui îl punea s-o mănânce, spunând că e foarte hrănitoare.
Trecură la morcovi, păstârnac, ridichi, cartofi dulci, care dispărură rând pe rând din cămara încăpătoare și adâncă, săpată o jumătate de etaj sub pământ, îndeajuns de răcoroasă cât să păstreze alimentele o perioadă mai îndelungată. Etienne coborî scara de mai multe ori și de fiecare dată se întoarse aducând o surpriză. În cele din urmă ajunse la cartofi. Paras îi mirosi și poate că, în alte împrejurări, ar fi mâncat unul; acum însă nu se atinse de ei și privi pe fereastra care dădea în curte. După lumina de afară își dădu seama că ziua e pe sfârșite. Fără o intenție anume, Paras merse mai departe prin bucătăria care, la fel ca celelalte încăperi din casă, era spațioasă. La capăt se afla ușa pe care furnizorii de alimente și de vinuri le aduceau lui Madame de Mornay sau oricărui alt membru al familiei tot ce le era necesar pentru mesele de peste zi și pentru petreceri. Era o ușă mare, de aceeași culoare ca peretele, însă Paras simți că dă afară. Stătu în fața ei câteva clipe, cercetând-o, apoi, pur și simplu din greșeală, o izbi cu genunchiul și copita. Atunci Etienne se apropie și deschise ușa. Curtea aceasta era altfel decât cealaltă; nu era la fel de mare și, datorită poziției, nu era înzăpezită, deși era cumva mai întunecoasă și mai năpădită de vegetație decât cea din față. Paras ieși și se descotorosi de apa băută din chiuvetă. Dar, cum era frig, după ce se plimbă câteva minute, se duse la ușă, iar Etienne, care chiar o plăcea, se dădu înapoi și o pofti înăuntru. Îi dădu și o bucățică de zahăr.
Și așa se făcu că se înțeleseră cu privire la ce se făcea în casă și ce nu. Faptul că făcuse o mică greșeală în salon nu-l deranja pe Etienne. Luă o găleată, aruncă bălegarul afară, pe stratul cu zmeură, și apoi șterse parchetul cu mopul.
*
Madame de Mornay, care dormea buștean, fu singura care nu-și dădu seama că în salon fusese o grămadă de bălegar. Dacă Paras s-ar fi uitat mai bine, ar fi văzut, în colțul salonului unde o lăsase, o bortă în perete, acolo unde plinta se fărâmițase și căzuse. Borta era intrarea într-un domeniu destul de întins, proprietatea lui Conrad și Kurt, tată și fiu, doi șobolani negri aparținând unei familii de rozătoare care locuia în pereți cu mult înainte să fi auzit cineva de familia Mornay. Familia de șobolani fusese destul de numeroasă, cu rubedenii răspândite prin tot Parisul, dar, cu câțiva ani în urmă, un trib de pisici, deosebit de prolific, se aciuase în Champ de Mars și se înmulțise în așa măsură, că majoritatea șobolanilor indigeni, cu precădere cei mici și negri, fie fuseseră exterminați, fie se refugiaseră în Place des Invalides.
Uneori treceau zile întregi fără ca tatăl și fiul să vadă sau, încă și mai important, să audă vreun șobolan prin împrejurimi. Cele două intrări principale pe domeniul șobolănesc se aflau chiar în cămara de unde Etienne scosese varza kale și morcovii; una era nu departe de sacul cu făină (aceasta, mai mare, era folosită de regulă pentru a căra provizii pe domeniu), cealaltă, mai mică, era ceva mai jos pe zid, în spatele cutiei cu linte. Atât Kurt și Conrad, cât și predecesorii lor renunțaseră să roadă lăzile, cutiile, butoiașele și săculeții, fiindcă Etienne nu strângea mai nimic din ce scăpa pe jos, iar Madame de Mornay nu mai era în stare de ani buni să coboare cele câteva trepte. Kurt și Conrad se îngrășaseră de atâta leneveală, dar tot arătau mai bine decât șobolanii cafenii. De mai multe ori pe zi se duceau și adunau ce rămânea în urma lui Etienne. De aceea, băiatul nici nu-și dăduse seama ce dezordine lasă după el: Kurt și Conrad aveau grijă să curețe tot.
Domeniul era un labirint uriaș, întins prin zidurile casei, cu mai multe ieșiri spre exterior. Conrad ieșise în câteva rânduri în lumea de afară, trăgând nădejde că va găsi unul, doi șobolani, de preferință negri și femele, care să vină să locuiască pe domeniul lor. Din păcate, tribul de pisici, mereu înfometat și priceput în ale vânătorii, mișuna peste tot. Conrad le simțea și n-ar fi vrut să dea nas în nas cu o felină hămesită în timp ce se străduia să-și găsească un prieten. De aceea se bucură să vadă, de la înălțimea ferestrei de la etaj (borta lui se afla chiar sub pervaz) un câine binecunoscut nouă, învârtindu-se prin fața casei. Venise la lăsatul serii. Acum făcu câțiva pași, se opri, ridică capul, adulmecă, scoase un lătrat scurt, ca un semnal de alarmă, și mai făcu câțiva pași. Kurt știa care câini vânează șobolani și care câini îi consideră sub demnitatea lor. Câinele acesta era dintre cei care nici nu s-ar fi uitat la un șobolan; nu-l interesau decât păsările. Deși nu mai auzise să se fi întâmplat așa ceva, Kurt se gândea că s-ar putea pune sub protecția lui. Conrad zicea că e o idee ridicolă, însă Kurt o găsea „ingenioasă“. Și Conrad era de acord că, de vreme ce ai un cal în casă, aproape nimic nu mai e imposibil. Conrad era bătrân, Kurt era tânăr. Știa că pe lume sunt multe femele tinere și, pe măsură ce se maturiza, zăbovea tot mai mult cu gândul la ele. Nu intenționa să se lase păgubaș în căutările lui până nu mai făcea o ultimă încercare.
În loc să tragă un pui de somn, cum făcea adesea când amurgea, Kurt rămase în borta de sub pervaz până ce câinele plecă. Atunci se duse, folosind unul dintre tunelurile din perete, într-una dintre camerele nelocuite, unde se apucă să roadă niște draperii și căzu pe gânduri. Conrad coborâse în cămară, să vadă ce rămăsese în urma lui Etienne. Nici unul din ei nu-și făcea griji că o parte din proviziile care li se cuveneau ar fi revenit calului. Erau destule, așa fuseseră întotdeauna.
*
Madame de Mornay se așteptase ca ieșirea din casă s-o stoarcă de puteri și nu se înșelase. Când se trezi, încă se mai simțea obosită. Sună din clopoțelul cu care îl chema pe Etienne. Veni imediat, fiindcă voia ca străbunica lui să rămână în camera ei cel puțin până se hotăra unde să țină calul – Madame de Mornay petrecea multă vreme în salonul mare și-n bucătărie. Biblioteca era o opțiune, numai că avea o podea tare, alunecoasă, iar ferestrele dădeau spre Champ de Mars. Și deocamdată nu știa dacă Paras ar fi putut urca scările până la etaj. Dar Sărbătoarea Imaculatei Concepții îi venise de hac străbunicii. Așezată în pat, bău un amestec de lapte cu miere și mușețel uscat și adormi de-a binelea, până a doua zi, încă ținând în mână o carte, ultimul volum din În căutarea timpului pierdut, la care citea de optzeci și trei de ani fără să reușească s-o termine. Se înverșuna totuși, din pricină că mama ei îl întâlnise pe Monsieur Proust odată, la o petrecere.
Pentru Paras și pentru el însuși, Etienne pregăti o gustare cu varză rasă, mere stafidite (Paras plescăi din buze, fiindcă erau iuți și dulci totodată), sfeclă tocată și cartofi dulci. O îmbie cu câteva bucățele de brânză, preferata lui, dar mânza strâmbă din nas, încreți buza de sus și refuză, tot așa cum refuză ciocolata amăruie. Lui Kurt, care stătea chiar la ieșirea din palatul șobolanilor, i se înfoiară mustățile când simți mirosul ciocolatei. Ce n-ar fi dat s-o guste și el, dar, din păcate, Etienne nu scăpa niciodată vreo fărâmă pe jos, nici n-o lăsa pe raft. După ce mâncă, Paras bău din nou pe săturate din chiuvetă și ieși în curte. Etienne se înfofoli în jachetă și ieși împreună cu ea. Cât erau ei afară, Kurt adună resturile de la masa lor, plus o hamsie uscată pe care el și Conrad trebuie că n-o văzuseră data trecută. Era doar o bucată, însă delicioasă.
*
În noaptea aceea, Frida traversă grăbită Pont d’Iéna, ca și cum ar fi avut un plan precis – și, într-un fel, avea. Nu mai mersese în Place du Trocadéro de când începuseră frunzele să cadă din copaci. Îi rămăsese în minte ca un loc al confortului și bogăției – ascunzătoarea ei din cimitir, plăcerea de a gusta fel de fel de bunătăți, dar și de a privi trecătorii bine îmbrăcați, cățelușii ținuți în geantă care o mârâiau (multă vreme crezuse că la asta servesc gențile), fumătorii de țigări tolăniți pe lângă ziduri (și Jacques fuma când își permitea să cumpere țigări, și uneori se răsfăța cu o sticlă de șampanie, din care îi dăduse și ei să guste în bolul din care bea apă). Lui Jacques îi plăceau luminile și agitația vieții sociale din care credea uneori că face parte, de vreme ce crescuse pe Avenue de Messine și se bucura când trecea pe lângă clădirea unde locuise. Frida avea obiceiul să stea cu capul ridicat, într-o postură mândră, pe treapta de sus a uneia din cele două clădiri din Palais de Chaillot (auzise oamenii vorbind despre el – un muzeu al clădirilor, într-o clădire mare). Jacques nu găsise de cuviință să-și cheltuiască banii ca să-l viziteze, cu toate că intrase în alte muzee, lăsând-o pe Frida afară, să-i păzească chitara. Ea se mai dusese, în timp ce Jacques dormea, să exploreze cimitirul de deasupra pieței; Jacques se simțea bine acolo, fiindcă era liniște și nu întâlneai mulți oameni, într-un cuvânt, era un loc potrivit pentru un somn bun.
În timp ce traversa podul zări cu coada ochiului turnul uriaș, luminat până în vârf, însă nu se întoarse să-l privească. Farmecul lui înghețat nu o impresiona. O întrebase odată pe Paras ce părere are despre el, și aceasta îi răspunsese, cu sinceră curiozitate, „Ce-ar putea însemna pentru mine?“, întrebare la care Frida nu avusese răspuns. Raoul și alte păsări păreau să-l considere un soi de arbore-clădire și îi povestise Fridei că, de-a lungul anilor, diverse stoluri încercaseră să-l colonizeze, mirându-se în treacăt „cum de nu îndrăznise nici un stol să vină înaintea lor – dar orice pasăre se consideră un aventurier“. Desigur, adăugase, oamenii nu aveau să îngăduie nicidecum unui stol de Zburătoare să se aciueze în turn, nici măcar unor Corvus corax, indiferent de familia nobilă din care proveneau.
După ce traversă podul, pe care nu mai era zăpadă, ci doar o pojghiță de gheață, Frida își luă inima în dinți și făcu ceva ce n-ar fi îndrăznit dacă era cu Paras: o luă drept în sus pe deal, pe lângă bazinul cu apă și printre cele două clădiri, ca și cum o strigase cineva și era perfect îndreptățită să se afle acolo.
Cafenelele din jurul parcului erau luminate ca ziua și își așteptau clienții, chiar dacă era ger și gheață pe jos. Mare parte din zăpadă se topise în timpul zilei ori fusese măturată. Străzile luceau și doar puține mașini și taxiuri se încumetau să circule pe ghețușul acela. Frida se așeză lângă ușa patiseriei Carette, stând în așa fel încât să vadă piața, dar și vitrina, cu coada ochiului. Își trase sufletul și așteptă.
Fiindcă vântul îi bătea chiar în față, Fridei i se făcu frig, prima oară în ziua aceea, când alergase de colo-colo, pe Avenue de Suffren, apoi în sus și în jos pe Champ de Mars, și patrulase prin fața casei unde intrase noua ei prietenă, mânza. Nu-și dăduse seama că e frig din cauza băiatului și a evenimentelor. În orice caz, Frida era un câine atât de mare, puternic și musculos că nu simțea frigul la fel ca alți câini. Avea părul scurt, dar des, numai bun ca să se arunce în râuri și lacuri după rațe sau să alerge pe câmpuri după fazani, potârnichi și alte păsări. Nici o întindere de apă n-o speria, nici măcar Sena, care era caldă până și iarna – cel puțin așa credea Frida. Acum însă, stând în semiîntuneric, cu luminile strălucitoare ale patiseriei bătându-i în ochi, văzându-i pe chelneri cum fumează și flecăresc în lipsă de ocupație, întrebându-se dacă vor avea clienți, Frida începu să tremure. De teamă, sau de frig? Nici ea n-ar fi știut spune. Iar cerul de deasupra capului era așa de întunecat, că nu vedea decât luminile tremurătoare ale turnului, pe celălalt mal al fluviului.
– Ce naiba spui acolo? se auzi o voce.
Era vocea lui Raoul. Frida îl căută din ochi pe întuneric. Corbul era cocoțat pe grilajul intrării la metrou. I se întâmplase și Fridei să se adăpostească în metrou, deși, fiindcă era un loc primejdios și zgomotos, nu se refugiase acolo decât dacă ploua torențial. Acum strănută și zise:
– Salut, chiar mă întrebam pe unde umbli.
– M-am dus la cuibul meu, firește. Un Corvus de rangul meu nu poate doar să aibă grijă de un cal; mai are și altele de făcut. Dar despre ce naiba vorbeai?
– Cum adică? se miră Frida.
– Nu se poate să nu știi că tot timpul mormăi ceva.
– Ba da, zise Frida. Nu mi-am dat seama.
– Sfinți din ceruri! exclamă Raoul. De astă-vară te urmăresc. N-am mai văzut pe nimeni să vorbească atât. Taca-taca, taca-taca. Mi-am zis că poate așa izbutesc Canis familiaris să țină minte diverse lucruri: vorbind tot timpul despre ele.
Frida simți că tremură și mai tare. Până acum nu-i mai spusese nimeni așa ceva, dar acum știu pe loc că e adevărat. Aproape că nu lătra niciodată, pentru că Jacques o învățase că lătratul ei e prea puternic și prin urmare primejdios dacă un câine (sau un om) dorea să fie lăsat în pace. Lui Jacques nu-i plăcea nici s-o audă scâncind, deși erau atâtea sentimente și idei care se cereau exprimate într-un fel sau altul. Cu toate astea, zise:
– Nu pricep ce vrei să spui.
Atunci Raoul se apucă să mormăie și să vorbească cu glas de câine, în care Frida îl recunoscu fără nici un dubiu pe singurul ei prieten din anumite momente ale vieții – ea însăși. Oftă și zise:
– O imitație foarte reușită.
– Majoritatea Zburătoarelor au acest talent, spuse Raoul. Ai auzit de Psittaciforme, desigur. Sunt un ordin invaziv, însă oamenii îi plac, pesemne din cauza culorii – oamenii dau uneori dovadă de multă superficialitate. Corvus sunt la fel de pricepute la felurite graiuri ca Psittaciformele, numai că nu ni se recunoaște…
– Ce e aia o Psittaciformă?
– Un papagal, în vorbirea vulgară, dar, bineînțeles, există multe specii. E normal, deoarece multe ființe pământene se reîncarnează în Zburătoare. E foarte educativ pentru ele. Și pentru noi, am putea spune. Am impresia că, într-o viață trecută, am fost oficial guvernamental; poate să nu fi fost atât de eficient cât ar fi trebuit. Dar uită-te la Sid și Nancy. Îngrozitor de nervoși, chiar și pentru niște rațe sălbatice comune. Cred că într-o viață trecută au fost impulsivi și neglijenți…
Frida se întinse pe jos, puse capul pe labele încrucișate și închise ochii. Se lăsă tăcerea, apoi Raoul zise:
– Știu, când mă pornesc, cu greu mă mai opresc. Vârsta, bat-o vina. Am aflat atâtea lucruri în viața mea, că se îmbulzesc să-mi iasă pe cioc.
Se opri câteva clipe și continuă:
– Am tras cu ochiul pe ferestre la casa de pe rue Marinoni. Prima dată mi s-a părut că prietena noastră trăgea un puișor de somn, întinsă cât e de lungă pe podea; a doua oară mânca dintr-o găleată mare. S-ar zice că băiatul ține la ea.
– N-o să iasă nimic bun din asta, bombăni Frida.
– E greu de spus, o contrazise Raoul. Băiatul pare să se descurce bine de unul singur, cel puțin pentru un băiat. Părerea mea e că primejdia n-o pândește pe cabalină, ci pe băiat. Am remarcat, odată cu trecerea vremii, că oamenii adulți se neliniștesc foarte tare dacă un om neajuns la maturitate pare să fie fără un protector.
(Romanul Perestroika la Paris de Jane Smiley urmează să apară, în traducerea Irinei Bojin, la Editura Humanitas Fiction, în Colecția Raftul Denisei.)