Amintiri nu are decât clipa de-acum.
Ce-a fost într-adevăr nu se ştie.
Morţii îşi schimbă tot timpul între ei
numele, numerele, unu, doi, trei…
Există numai ceea ce va fi,
numai întâmplările neîntâmplate,
atârnând de ramura unui copac
nenăscut, stafie pe jumătate…
Există numai trupul meu înlemnit,
ultimul, de bătrân, de piatră.
Tristeţea mea aude nenăscuţii câini
pe nenăscuţii oameni cum îi latră.
O, numai ei vor fi într-adevăr!
Noi, locuitorii acestei secunde
suntem un vis de noapte, zvelt,
cu-o mie de picioare alergând oriunde.
(din Dreptul la timp, 1965)
Sub titlul Poeți contemporani de altădată, vom publica, în numerele următoare ale revistei, cele mai frumoase poezii ale unor scriitori contemporani cu noi, dar care țin de o vreme ce pare multora revolută, deși nu neapărat îndepărtată. Ne-am propus nu numai să-i readucem printre noi, dar și să arătăm tuturor cititorilor de poezie că frumosul este nemuritor. Începem cu Nichita Stănescu nu numai pentru că este un mare poet, dar și ca o încercare de recuperare a unui poet exclus din noua programă școlară. (N.M.)