Antologia Nu eu dar nici altcineva reunește, pe spațiu restrâns, texte lirice din volumele-etalon ale unei opere, cea a lui Constantin Abăluță, construite în mai bine de cinci decenii. De vârste literare diferite, poeziile cuprinse în carte creează acustica unei colecții de pahare din sticlă: bacovianismul și suprarealismul din Piatra (1968) și Unu (1972) reîntâlnesc „poezia obiectelor“, folclorismului Poemelor primitive (2003) îi răspunde minimalismul quasi-sintetic din Drumul furnicilor (1997) etc. „Autor total“, experimentalist, Constantin Abăluță eludează tabieturile, decorațiunile și obișnuiește să-și taie, din banalul repotențat miraculos, metafizic (Nicolae Manolescu), un drum discret către odăile sufletului. Odată cu aceasta, formele poetice i se simplifică, se adâncesc și i se condensează, parcă, în figurile suprematismului lui Kazimir Malevich, secretă nesfârșite nuanțe de alb.
Universul liric exterior al poetului bucureștean pare devastat ca după o explozie atomică. Din el mai subzistă câteva rămășițe: „omul cu-broaște-țestoase“, „pisica neagră“, furnicile, insectele mici. Impresia transmisă este aceea de „absență mundană și așteptare disperată“, nichitiană, de pustiu care picură monoton [Intrusul (1)]. În ritmul în care lumea de afară se scufundă, intimul casnic se umple; cele două își corespund și comunică printr-o diagonală temporală, lichidă. Apei care curge, pe stradă, i se asociază cea care spiralează, simbolic, în pahar, și cea care se prelinge la duș [Intrusul (2)]. Motricitatea acvatică împinge percepția către copilărie, spre promontoriul îndepărtat al Echilibrului originar, abandonat înaintea „căderii“ cioraniene „în timp“. Spațiul apartamentului are același statut himeric, (i)real, ca și urbanul extern: încăperea împrumută realitate din cioburile obiectelor domestice, „necunoscute“ încă (telefonul, radioul, bonsaiul etc.).
Asemeni unei pupile întoarse, camera focalizează, ascute privirea, aduce un spor de cunoaștere (Largo), stimulează meditația (Odăile), resemnifică arta în Universul alveolar-concentraționar: „scriem citim ori rupem scrisori pentru cei de prin/ alte odăi“ [Intrusul (5)]. Fluid, heideggerian-curgător ca și timpul sau ca emoția, poetul se vrea resorbit în nemișcarea, în materialitatea ontologică a lucrurilor, din care se simte alungat prin culpa nașterii ca unicizare biologică, spirituală, metafizică (Vreau să fiu perete). Așezat pe un scaun, în centrul cercului interior, omul momentan urmărește, cu acul lucidității, curgerea râului psihic intern: inconsistența memoriei, capriciile gândirii, care îi aduce „foșnetul de ierburi“ al trecutului, sau viitorul calcinat de vanitas vanitatum, ravagiile angoasei care îi desfășoară peisaje impregnate de spleen și îi primejduiește revolta estetică (Improvizație). El își revede prestația de „actor“ existențial (Cârtița lui Pessoa), care există și nu există, concomitent, în cea mai mare piesă absurdă.
Suplimentar motivelor și timbrului scăzut, lirica lui Constantin Abăluță se distinge prin marea forță a sugestiei, obținută prin confruntarea opușilor: existență-nonexistență, timp-spațiu, transparență-obscuritate. Privind împrejur, poetul se descoperă domiciliind într-un „loc fără dimensiuni/ într-un timp fără devenire/ într-o senzație vacantă de personalitate“ [„Marină într-un creier (fragment)] în care obiectivitatea și subiectivitatea se întrepătrund, iar tăcerea / singurătatea reverberează străfulgerările ideilor și repetă, obsesional, cuvintele.
Sechestrat în prezentul perceptiv continuu, „nici afară nici înlăuntru“ [Intrusul (16) liftierul ], el poate doar spiona, prin slabele-i lentile, lumile între care se află captiv. Geamul constituie, de aceea, o prezență frecventă, multisemnificată, în arhitectura ansamblului: suprafață translucidă prin care privirea compune concretul, foaie opacizată (oglindă) care îi justifică acestuia inexistența (Omul din fața geamului), și validează sinele. Universul textual rămâne un ținut misterios, al umbrelor și dedublărilor, o revărsare de aparențe din șuvoiul căreia doar esența poetică persistă și salvează. Ea este singura reală: „la masa la care scriu aceste rânduri/ în odaia în care respir acum/ cineva tace în locul meu/ altcineva îi răspunde cu un geam trântit/ și iarba de pe gazonul policlinicii îmi face semn/ s-o pornim amândoi/ incognito“ [Intrusul (7)].