O parte din copilăria mea a fost luată ostatică de Winnetou, cel pe care l-am văzut în cîteva filme în Aradul copilăriei, la cinematograful Solidaritatea din cartierul vecin, Gai. Cîteva filme, începînd cu Comoara din lacul de argint, au contribuit la această tandră captivitate. Uneori, am mers cu școala, alteori cu prieteni sau vecini, în grup mai mare, să nu cădem pradă vechii ostilități dintre cartierul nostru, Bujac, și cartierul cu cinematograful, Gai. Destule filme din seria asta le-am văzut de două-trei ori, bucuroși că știm cum se termină cutare sau cutare scenă.
Tocmai apăruse o carte ilustrată despre viața indienilor, despre cum să-ți faci wigwam (ne-am făcut), despre penele pe care să le legi cu o bentiță și să ți le pui în cap. Toți voiam să fim Winnetou, toți voiam să fim indieni. Greu am găsit tovarăși de joacă pentru rolurile de cow-boy. La film, țineam cu indienii și aplaudam zgomotos cînd îi vedeam apărînd călare să salveze situația.
Mai tîrziu, mult mai tîrziu, gîndindu-mă la asta, mi-am dat seama că, de fapt, am fost manipulați, cred că propaganda progresistă dorea să fim de partea indienilor care, desigur, de la început, au luptat contra capitaliștilor albi. Poate mă înșel, poate a fost doar o potriveală.
În fond, ceea ce vedeam noi, filmele cu indieni, erau o mistificare. Nu erau filme americane, ci germane, produse în colaborare cu niște francezi, turnate în Iugoslavia (în Croația, azi). Actorul principal era francez, Pierre Brice, devenit celebru mai ales în Germania (s-a făcut un film pe Arte, cu titlul Pierre Brice, cel mai necunoscut actor francez). Romanele pe care s-au bazat scenariștii au fost scrise de un neamț, Karl May, care nu traversase niciodată Oceanul, deci chiar habar nu avea cum stă treaba cu indienii. (Cu cîțiva ani înainte de a muri a ajuns, totuși, pînă în Buffalo, statul New York).
Așadar, am văzut un Winnetou jucat de un actor francez care vorbea nemțește. De cîteva ori, la televiziunea maghiară, accesibilă într-un mod semi-clandestin în Arad, am văzut scene din filmele cu Winnetou care vorbea foarte bine ungurește. Să fie pentru tot lagărul socialist!
Haloul de simpatie pentru indieni a rămas undeva în memorie, în zona amintirilor din copilărie, prăfuit, dar intact. Cînd am fost invitat de Departamentul de Stat să particip la International Visitors Program, întrebat ce anume aș vrea să văd în SUA, am spus, fără să clipesc, o rezervație de indieni. Așa am ajuns, cu vizita în circuit, în Phoenix, Arizona, unde, împreună cu ghida și translatoarea mea, Nadia Brunstein, am vizitat, întîi, un profesor de la University of Arizona, care mi-a vorbit despre istoria indienilor, apoi, a doua zi, am ajuns cu mașina undeva în rezervația Gila River. Sigur, termenul de rezervație e cumva apăsător. E vorba, mai degrabă, de teritorii aflate exclusiv în posesia și administrația indienilor, cu așezări ca toate așezările. (Pe un teritoriu de acest fel este construit Las Vegas, jocurile de noroc fiind permise în teritoriile indiene.)
La Gila River Cultural Center (dacă bine îmi amintesc numele) m-am întîlnit cu Joseph, ghid și vraci, un tip extraordinar, cu umor, cu o vastă cultură generală. Am petrecut cîteva ore minunate, de neuitat.
La cîteva luni după întoarcerea din SUA, organizatorii programului au cerut cîte un text de la beneficiari, „orice fel de text“, adică nu doar niște cuvinte de mulțumire. Eu am scris poezia de mai jos. Nu știu dacă a apărut, pînă la urmă, dacă a fost tradusă și publicată undeva:
Vedere din Arizona
Îmi amintesc de tine, vraciule Joseph, stăpîn
peste explicațiile din Muzeul Gila River (Arizona) și
de aerul tău înțelegător cu care mi-ai strîns mîna și
m-ai condus la colibele strămoșilor tăi povestindu-mi cum
ai făcut armata pe continentul meu, în Germania
îmi amintesc de figura celor trei turiști germani cărora le-ai
vorbit direct în nemțește și le-ai spus că tu ești Winnetou
și am rîs împreună, vraciule Joseph
apoi ne-am întors în muzeu și ai vorbit despre sute și sute de ani
în zece minute și ne-ai cîntat de despărțire în limba ta
și ne-ai trimis „înapoi la voi, în Michigan“, în orașele industriale
și-ai mai bătut din bețe pînă cînd am rămas singuri
și am plecat din muzeu spre cantina tribului
și mi-ai spus că botezul cu apă, catolic, și botezul cu pămînt,
vechiul vostru botez, nu se contrazic, vraciule Joseph,
botezătorule cu pămînt
și am stat apoi la masă, unul din tribul meu întîlnind în acea zi
pentru prima oară unul din tribul tău
(aveam o foame necunoscută care mă împingea spre o hrană
necunoscută)
De acum nu mai știu nimic despre tine, vraciule Joseph,
și mă întreb unde ne vom vedea
în raiul meu
sau pe veșnicele tale plaiuri ale vînătorii