Franciza Jurassic Park a debutat cu Steven Spielberg în 1993 care a ecranizat romanul omonim al lui Michael Crichon cu un succes comparabil cu cel suscitat de seria cu Indiana Jones sau de celebrul E.T.. Alte cinci episoade i s-au succedat, primul, The Lost World: Jurassic Park (1997) îi aparține tot lui Spielberg, Jurassic Park III (2001) îl are ca regizor pe Joe Johnston, Jurassic World (2015) este regizat de Colin Trevorrow ca și ultimul din serie Jurassic World Dominion, iar Jurassic World: Fallen Kingdom (2018) stă sub semnul contribuției lui J.A.Bayona. Dintre toate, cele mai apropiate de universul copilăriei, vizitate de spiritul unui versatil Peter Pan ajuns ucenic vrăjitor, sunt cele ale lui Spielberg. Pe măsură ce franciza ia avânt, parcul de distracții devine tot mai mult obiectul unor planuri geostrategice, expresie deturnată nociv a globalismului. Ultimul deocamdată, Jurassic World: dominația, face pasul decisiv și evadează din imaginarul care a alimentat toate celelalte filme din serie și anume cel al unei insularități utopice, al vernienei insule misterioase. Pe o insulă îndepărtată, lumea marilor saurieni din Jurassic ia naștere prin voința și resursele unui miliardar vizionar cu ajutorul științei, recompusă dintr-un fragment de ADN recuperat din trompa unui țânțar prins într-o picătură de chihlimbar. Ipoteza nu este susținută științific, dar faptul nu are importanță pentru că insula cu dinozauri este la fel de imaginară ca și insula doctorului Moreau a lui H.G. Wells, iar ea oferă miraculosul încarnat, și anume posibilitatea de a recupera o lume mai veche decât cea a omului, o lume care pare un paradis tocmai pentru că omul cu instinctul său distructiv lipsește din el. Însă, în imaginarul vehiculat de Crichon și exploatat de Spielberg, aceasta este deopotrivă un parc de distracții, dar și o insulă a științei cu magia ei, un laborator în care se testează cele mai îndrăznețe ipoteze. În fond, spiritul vernian-prometeic de sorginte iluministă al perfecționării omului prin rațiune și inteligență este la el acasă în lumea lui Crichon-Spielberg et alii, iar în centrul lumii create stă Savantul, acest spiritus rector, magister ludi, dar și vizionarul, în film John Parker Hammond (Richard Attenborough), asemeni unui Moș Crăciun cu barbă albă împărțind cadouri unei mulțimi fermecate, adulți și copii deopotrivă. În jur se mai află paleontologi entuziaști și sceptici deopotrivă cu privire la posibilitatea de a păstra acest paradis intact. În ce privește „parcul“, centrul simbolic al acestui univers este carnasierul alfa, faimosul T-Rex, prădătorul absolut (vor fi specimene care-l vor depăși ca mărime, dar nu în popularitate). De aici, paleontobasmul începe să se fisureze pentru că se pare că nimeni și nimic nu poate proteja acest paradis, din diferite motive frontiera care separă lumea jurassică de cea a oamenilor este transgresată și coliziunea se dovedește una brutală, în logica darwinistă a lui surviving of the fittest. Numai că, pe turnantă, raportul de forțe este inversat, oricât de periculoși sunt acești saurieni, unii chiar simpatici, ei acționează în baza unor instincte primare, dintre care cel matern este subliniat în favoarea lor, pe când omul își dovedește remarcabila sa ferocitate pe care inteligența nu o împuținează, ci o amplifică. Fiecare episod certifică imposibilitatea de a menține integritatea acestui paradis pierdut și regăsit, care traversează în Jurassic World: Fallen Kingdom o apocalipsă cu dispariția acestei isla bonita, Isla Nublar. Ultimul film din serie ne propune ceva ce toate celelalte filme ale seriei au negat hotărât, și anume posibilitatea de a realiza o fuziune între cele două lumi, de a pune bazele unei conviețuiri între oameni și dinozauri, de a integra fauna Jurassicului în Holocen.
Scena unei vânători de dinozauri ierbivori cu lassoul ca în vestul sălbatic furnizează câteva din imaginile iconice ale filmului, un mix de retro cu cowboy reloaded care marchează în registrul nostalgiei întregul film. Owen Grady (Chris Pratt) și Claire Dearing (Bryce Dallas Howard) reapar ca părinți adoptivi ai lui Maisie (Isabella Sermon), clonată de propria sa mamă, dar cu un ADN îmbunătățit, dar guvernată de clasicele probleme adolescentine. Lewis Dogson (Campbell Scott) un magnat care deține o supercompanie, Biosyn, joacă fără convingere pe răul din film, fiind cel care îi răpește pe Maisie și pe clona velociraptorului fetiș al lui Owen, Blue. Dogson a produs printre altele și niște lăcuste uriașe care decimează culturile de cereale ale fermierilor americani, amenințând cu o criză globală. Allan Grant (Sam Neill) și Ellie Sattler (Laura Dern) sunt scoși de la naftalină pentru a salva lumea, dar cu excepția acestui speedy gonzales, infatigabilul Owen, toți se mișcă parcă în reluare. Acțiunea nu curge, se diluează în dialoguri de popularizare a științei sau banale considerații în registrul bioeticii. Mai scapă câte o replică care se vrea memorabilă, dar e și ea leșinată cînd cel care o livrează nu are nerv: „Nu poți crea loialitatea, trebuie să o hrănești.“ E și motivul pentru care regizorul face din când în când o injecție cu adrenalină poveștii ca să o scoată din letargie, așa încât filmul lui Trevorrow pare mixat pe un Fast and Furios cu velociraptori upgradați ca atrociraptori, cu urmăriri cu motociclete, mașini și raptori pe străzile înguste ale unor orașe italiene ca în James Bond. Pentru că nu există nimic cu adevărat nou în film, regizorul încearcă un fel de cocktail de povești din alte filme, avem puțin Indiana Jones cu pilotul Kayla Watts (DeWanda Wise), avem puțin James Bond cu Owen, ici și colo recunoști stereotipuri bricolate în acest conglomerat filmic care respiră prin toți porii nostalgia față de predecesoarele lui la înălțimea cărora încearcă fără succes să se ridice. Poate că este momentul ca franciza să se oprească aici.