Mozartissimo la Casa Lipatti s-a dovedit a fi fost un eveniment! Un eveniment care se dorește a fi o extensie fireasca a unui mare festival international, anume renumitul Festival Mozart din micul, din cochetul orășel austriac, Salzburg. Festivalul austriac a intrat în cel de-al doilea secol al existenței sale. De câteva zile a început cea de a 101-a ediție a sa! A fost inaugurat în anul 1921 de un trio de ași, personalități copleșitoare ale vieții artistice erupene și mondiale, de marele regizor Max Reinhardt, de scriitorul dramaturg Hugo von Hofmannsthal, de compozitorul Richard Strauss. De atunci festivalul salzburghez s-a extins mult devenind astăzi o enormă scenă modială a muzicii, a culturii, a artei, evenimente ce se desfășoară sub semnul creației genialului Wolfgang Amadeus, cel iubit de Dumnezeu însuși, de noi toți.
La București, prin strădania Centrului Cultural Dinu Lipatti, a directorului acestuia, a doamnei Alice Barb, Mozartissimo a avut loc zilele trecute în a VI-a sa ediție.
Voi observa că atunci când rigorile stilistice ale clasicismului mozartian de romantică orientare, când strălucirea, când limpiditatea conturului melodic, când echilibrul formei muzicale, construția acesteia sunt definite într-o relație entuziastă cu o nouă generație de tineri muzicieni profesioniști, în acest caz se poate considera că arta muzicală are o șansă întremătoare în peisajul actual, atât de complicat care ne este dat a-l parcurge.
În acest context, participarea unor minunați tineri muzicieni conferă strălucire profesională unor momente care pot fi apreciate ca fiind unice în peisajul muzical actual bucureștean.
Mă refer la baritonul Silviu Mihăilă, la tânărul violonist Radu Chișu, violistul Theodor Andreescu, cărora li se alătură foarte tânara clarinetistă Ioana Tomescu, artiști al căror pro fe sionalism este susținut de sensibilitatea unei comunicări cu totul antrenante. Li se alătură maeștrii, artiști de extinsă activitate profesională cum este pianista și profesoara Verona Maier.
Poate nu întâmplător momentul final al primului concert al serialului mozartin a fost reprezentat de bine cunoscutul Ansamblu Viva la liberta, finalul operei Don Giovanni. Și-au dat concursul, de asemenea, soprana Andreea Bucur, mezzo-soprana Camelia Cuzub, tenorul Octavian Ene, bas-baritonul Sergiu Neamțu. Cu toții aparțin unor instituții artistice bucureștene care au drept temei unic tocmai formarea și promovarea tinerilor muzicieni, instituții cu state vechi sau mai noi cum sunt Universitatea bucureșteană de muzică, Colegiul Național Enescu, Teatrul Muzical Ambasadorii. În plus, fiecare seară a festivalului bucureștean a găzduit, în finalul acesteia, câte o parte a filmului Geniul lui Mozart, creație cinematografică amplă datorată cunoscutului dirijor și regizor Charles Hazlewood.
Alte momente, alte evenimente? Indiscutabil ne amintim de acestea.
Țin să rememorez realizarea cu totul impecabilă din punct de vedere stilistic, în compania Orchestrei de Cameră Radio, a celebrului ciclu al celor patru concerte grupate sub genericul Anotimpurile de Antonio Vivaldi. Realizarea solistică aparține tânărului maestru, violonistului Alexandru Tomescu în compania tânărului dirijor englez Jonathan Bloxham. Nu viteza amețitoare care-i seduce pe mulți interpreți, ci acuratețea privind difinirea reliefului ritmico-melodic, tensiunea interioară, cea care propulsează spectacolul muzical-imagistic, claritatea temeinic formulată a acestuia, au fost virtuțile importante ale acestei realizări. La fel ca și partea secundă a serii de muzică, dedicată în exclusivitate lucrărilor celebre ale clasicismului muzical vienez. Este de remarcat, școala interpretativă engleză privind luminarea valorilor Barocului muzical european se află de mai bine de jumătate de secol pe primul loc în marea performanță; în ce privește claritatea articulațiilor discursului muzical, propulsia absolut spectaculoasă a acestuia.
Este îmbucurător de constatat faptul că marea creație bachiană în valorile fundamentale ale acesteia revine în sălile noastre de concert. Se cântă Bach în școală cu sens prioritar didactic, anume preludiile și fugile din Clavecinul bine temperat, partitele și sonatele pentru vioară solo, cele șase suite pentru violocel; aproape nicodată în versiune completă. Opus-urile bachiene mari sunt ocolite. Sunt greu de susținut.
Nu și de câțiva dintre muzicienii care, iată, puțini la număr, aparțin totuși unor generații diferitre.
Tot la Sala Radio l-am putut reaudia pe tânărul Cristian Sandrin (foto), maestru pianist, prezentându-ne propria sa versiune asupra celebrului ciclu al celor treizeci de Variațiuni Goldberg. Claritatea și echilibrul construcției au caracterizat versiunea sa condusă de o limpiditate a susținerii pe care arareori o întâlnești la muzicienii performeri din generațiile mai tinere. Inclusiv intonarea temei celei noi, contrastante, în finalul ciclului, acel terestru, l-aș numi, Quodlibet și-a găsit locul firesc înainte de revenirea temei inițiale.
Cu decenii în urmă, la începutul anilor ’80, același ciclu variațional ne-a fost prezentat, la acea dată la Ateneul Român, de pianistul Andrei Vieru. A recidivat cu totul recent pe relația atât de prețioasă, de pretențioasă cu Johann Sebastian, prezetându-ne alte două importante creații bachiene, anume Partita în mi minor și Fantezia cromatică și fuga în sol minor. Admirabilă a apărut construcția planurilor sonore, înțeleapta departajare timbrală a vocilor în cadrul fugii din Toccata inițială a lucrării. Poate că Fantezia cromatică ar fi putut beneficia de o evoluție cu caracter declamatoriu, mai liber expusă, mai comunicativă, mai explicită. Sunt alegeri și gusturi care trebuie respectate!
Este drept, stagiunea camerală a Filarmonicii a găzduit la Ateneul Român evenimente peste care cu greu s-ar putea trece. Mă refer spre exemplu la recitalul de Sonate de Beethoven, eveniment susținut de violoncelistul Anton Niculescu în compania pianistului Viniciu Moroianu. De la concepția programului și până la realizarea acestuia se poate vorbi de faptul că am avut privilegiul de a fi asistat la un veritabil act de cultură; iar aceasta în contextul în care – să recunoaștem – o parte importantă a publicului preferă spectacolul sonor al muzicii.
Au fost prezentate lucrări aparținând tuturor celor trei perioade de creație, anume op.5 nr.2, op.69 în la major precum și cea în do major op.102, lucrare pe parcursul căreia relația de caracter prin opoziție, Andante–Allegro vivace și Adagio–Allegro vivace, a fost excelent construită de cei doi muzicieni performeri.
Poate că trăsătura de arcuș nu a avut fermitatea celei cu care Niculescu opera în urmă cu patru ani, pe atunci în compania pianistului Bruno Canino; dar claritatea gândului cu care a fost definitivat serialul celor cinci sonate beethoveniene pentru pian și violoncel, rămâne neschimbată.
Un moment important al stagiunii recent încheiate îl constituie recitalul pianistei Ilinca Dumitrescu, seară de muzică susținută tot la Ateneul Român și dedicată în întregime creaței maestrului Mihail Jora. Este personalitatea care a contribuit de natură hotărâtoare la edificarea profesională a domniei sale.
A fost un act de curaj profesional pe care nu mulți dintre muzicienii noștri performeri sunt dispuși a-l susține.
Îi datorăm, spre exemplu, prezentarea Sonatei în re bemol major, lucrare pe care nu-mi aduc aminte să o fi ascultat pană în acest moment, în sala de concert. Mai multe dintre Caietele de piese i-au fost dedicate, drept pentru care pianista consideră o datorie de onoare a le prezenta, inclusiv Preludiile pentru pian op.42. Remarcabilă sub aspectul coloraturii timbrale mi-a apărut prezentarea cunoscutei suite Joujoux pour Ma Dame, lucrare scrisă de autor cu aproape un secol în urmă. Rămâne drept o promisiune pentru viitor, o creație majoră a pianisticii europene din prima jumătate a secolului, anume Variațiuni pe o temă de Robert Schumann, preluată din celebrul ciclu de lieduri Dragoste și viață de femeie. Lucrarea maestrului, după parerea mea, se ridică la nivelul marilor creații ale genului, semnate în epocă de Constantin Silvestri sau Maurice Ravel.
Alte momente memorabile ale finalului de stagiune, alte evenimente? Au fost! Amintesc, spre exemplu, spectacolul Otello al Operei bucureștene, spectacol absolut memorabil realizat de această dată sub conducerea dirijorului Christian Badea. Mă refer la coerența de monolit, muzical-dramatică, aspect care a caracterizat întreaga realizare a acestei geniale capodopere verdiene; realizare împlinită de o manieră unitară, atât la nivelul evoluției scenice, cât și la acela al aparatului orchestral. Experiența specială, în domeniu, a șefului de orchestră, nu se dezminte.
Exagerez, oare, dacă voi compara această relizare cu producția enesciană Oedip din anul 1958, realizată atunci sub bagheta lui Constantin Silvestri? Sau realizarea spectacolului Pelleas și Melisande de Claude Debussy, spectacol memorabil realizat mai bine de un deceniu mai târziu, sub bagheta maestrului Constantin Bugeanu? Spectacol la a cărui cizelare orchestrală ansamblul a avut nevoie de aproximativ 50 – da, cincizeci! – de repetiții.
Nu pot să nu menționez în acest context, datoria de onoare a primei scene lirice a țării, a conducerii recent instalate, de a readuce în scenă titlurile românești și, evident, marea capodoperă enesciană!
În final, dar nu în ultimul rând al priorităților, nu pot să nu menționez faptul că – în Studioul de Concerte Radio, lăcaș de cultură care poartă numele maestrului – nu a putut fi audiată nici măcar o singură lucrare semnată de Mihail Jora! Iar aceasta nici cu prilejul aniversarii nașterii maestrului – 130 de ani, nici măcar la comemorarea plecării domniei sale în eternitate, în urmă cu o jumătate de secol ! Greu de apreciat această situație tristă.