„Păcatele limbii“
Un foc mic şi o pădure mare
Ne amintim cu toții de atractiva rubrică a Rodicăi Zafiu, ținută o bună bucată de vreme în România literară, Păcatele limbii, rubrică pe care o putem citi astăzi în „Dilema veche“. Am urmărit totdeauna cu interes felul în care dna profesoară dezbate folosirea mai mult sau mai puțin corectă a unor expresii în uz – unele chiar în vogă. Despre caracterul aleatoriu al acestor „construcții eliptice și eufemistice“ – cum le numește –, multe din ele intrate de mult în vorbirea curentă. Un soi de „poveste a vorbei“, de folos publicului cititor, vorbitor de limbă română, care priza din plin această rubrică.
Dna Zafiu depistează erori de sintaxă și de coeziune a textului, veștejind insuficienta stăpânire a limbii și a ideilor (exemplele erau luate mai cu seamă din marile cotidiene sau televiziuni, din presa scrisă sau vorbită). Incoerențe și contradicții în exprimare, putând să genereze confuzii și o degradare a comunicării: „Se știe că în multe din abaterile de la normele lingvistice se manifestă anumite tendințe care sînt firești în evoluția unei limbi. Astăzi constatăm că ne par absolut normale unele forme și construcții care în urmă cu mai puțin de un secol îi îngrozeau pe puriști; o parte din erorile și improprietățile (s.n.) condamnate acum se vor impune cu timpul în uz și vor fi acceptate de normele academice“ (România literară nr.38/1997, p.10).
Să rămânem la perioada anilor 1995 – 2000, când mai publicam și noi, alături de regretatul nostru coleg Constantin Buiciuc, interviuri sau câte un articol de atitudine. Ne amintim din acel timp, cu totul la întâmplare, câteva titluri ale numitei rubrici: Timpul ficțiunii, Legende (de fotografii, n.n.), Deși, Mai mult ca perfectul, Lumea bună. Dna profesoară decela cu brio, ba chiar cu accente profetice tendințele limbii; există cazuri și situații când erori vădite de exprimare se impun în limbajul curent prin repetată uzitare, ajungând chiar și în dicționare. Dar, deși ne amintim cu plăcere și nostalgie de aceste dezbateri săptămânale, ne vom referi în continuare la alt soi de păcate ale limbii: ca organ vorbitor – o limbă „la purtător“. Nu la greșeli gramaticale, în scris sau în exprimarea verbală, ale mânuitorilor unei limbi („oratori, retori și limbuți“), demersul nostru nefiind unul filologic. Și nu la simple greșeli, de cele mai multe ori neintenționate, ci la adevărate păcate: blasfemii, înjurii, blesteme, sau „numai“ bârfe, exprimări jignitoare, limbaj depreciativ. Vorbe ușoare sau vorbe în vânt, dar cu urmări nefaste în psihicul destinatarilor.
„Dacă nu greșește cineva în vorbire este un om desăvârșit și poate să-și țină în frâu tot trupul“, spune Iacov, fratele lui Isus, în Epistola sa sobornicească, cap.2:12. Iar relativ la cele spuse mai sus: gura nu vorbește niciodată singură, ci mintea (în limbaj biblic: „din prisosul inimii vorbește gura“) este cea care dă peste mal. Iar dacă debordează, surplusul acela este ceea ce scoatem noi pe gură. N-ați remarcat că, aproape întotdeauna, într-un târziu, tot spunem ce gândim? Ce coace în el, în tainița cea mai ascunsă a minții, într-o bună (?) zi omul scoate la iveală, dându-se astfel de gol, oricât s-ar sili să țină în el. Iar cea care descrie într-un context metaforic această realitate de zi cu zi este tot menționata Epistolă a lui Iacov, în capitolul trei: „Tot așa, limba este un mic mădular și se fălește cu lucruri mari. Iată un foc mic ce pădure mare aprinde. Limba este și ea un foc, o lume de nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre care întinează tot trupul și aprinde roata vieții…“ (Iacov 3: 5,6).
Găsim în text, mai întâi, o seamă de comparații spectaculoase: în versetul trei, limba este comparată cu frâul și zăbala – căpăstrul prin care călărețul stăpânește un cal. În următorul, comaparația găsită de epistolier este și mai pregnantă: „Iată și corăbiile, cât de mari sunt și, măcar că sunt mânate de vânturi iuți, totuși sunt cârmuite de o cârmă foarte mică, după gustul cârmaciului“(s.n.). O concluzie preliminară: limba este a). un foc mic care aprinde o pădure mare; b). un frâu mic, sau o zăbală, care stăpânește un animal falnic și fabulos, cum este calul; și c): o timonă, minusculă în comparație cu imensitatea unui vapor, însă aptă să-l direcționeze sau să-l naufragieze. Micul organ al comunicării ne poate face, după caz, o favoare – sau ne introduce într-o mare încurcătură.
Un şirag de metafore şi un ecran mânios… Cel-care-vorbeşte-de-Sus
În continuare, autorul epistolei tratează despre „animalul limbii“ – animal furios, de neîmblânzit: „Toate soiurile de fiare, de păsări, de târâtoare, de viețuitoare de mare se îmblânzesc… dar limba nici un om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte“ (Iacov 3:8, s.n.). La toate cele de mai sus se mai adaugă alte „calități“ ale limbii. Un pom rău și sălbatic nu poate produce roade bune, ne mai învață Cartea, dar și experiența vieții cotidiene: „Oare din aceeași vână a izvorului izvorăște și apă dulce și apă amară?“ – v. 11. Cineva ar putea crede că Iacov exagerează. Dar ucenicul Iuda – tot din familia Mântuitorului – , în epistola sa merge mai departe, arătând consecințele nestatorniciei manifestate printr-o limbă ascuțită și nestăpânită. (S-a determinat statistic că o femeie folosește într-o zi un număr dublu de cuvinte față de un bărbat: în medie, 20 de mii față de 10; dar faptul în sine nu trece neapărat drept un defect, ci mai degrabă o caracteristică.)
Concluzie: excesele în vorbire reflectă o deficiență de caracter. Despre oamenii prefăcuți, nestatornici, pe vorba cărora nu te poți baza, Apostolul Iuda spune, folosind și el un șirag de minunate metafore: „Sunt niște stânci ascunse la mesele voastre de dragoste (cunoscutele „agape“ ale primilor creștini), niște nori fără apă, mânați încoace și-ncolo de vânturi, niște pomi tomnatici fără rod… niște valuri înfuriate ale mării, care își spumegă rușinile lor, niște stele rătăcitoare…“: Iuda 12 și 13. La tot acest arsenal negativ, subliniat de noi mai sus, Apostolul Petru adaugă fântâni secate și nori rătăcitori pe cer: „Oamenii aceștia sunt niște fântâni fără apă, niște nori alungați de furtună: lor le este păstrată negura întunericului“ (2 Petru 2:17).
Acestor exemple le este opus, în contrapondere – cum lumina este opusul întunericului – cuvântul profeției: „Și avem cuvântul profeției, făcut și mai tare… ca (la) o lumină care strălucește într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă și va răsări luceafărul de dimineață în inimile voastre“ (2 Petru 1:19). La care se adaugă Daniel 12:3, unde citim: „Cei înțelepți vor străluci ca strălucirea cerului și cei ce vor învăța pe mulți să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac și în veci de veci“ / subl. noastre. Avem așadar în speță o strălucire adevărată și una falsă, cum și corpurile cerești sunt de mai multe feluri: sori imenși și stele pitice, nove și supernove.
Ilustrată din plin, ideea de „strălucire“ ne conduce la Apocalipsa lui Ioan, cap.22:16b, unde constatăm că Luceafărul este Hristos însuși: „Eu sunt Rădăcina și Sămânța lui David, Luceafărul strălucitor de dimineață“. Despre aceeași Persoană a Fiului, aflat acum la dreapta Tatălui într-o stare glorificată se spune în Evrei 7:26b: „…sfânt, nevinovat, fără pată, separat de păcătoși și înălțat mai presus de ceruri“ (s.n.). El este Cel care vorbea cândva cu putere pe pământ – iar acum ne vorbește din ceruri: „Luați seama dar ca nu cumva să nu voiți să ascultați de Cel ce vorbește! Căci dacă n-au scăpat cei care n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbește din ceruri“ (Evrei 12:25b).
…Iată așadar cum poate un foc mic să devoreze o întreagă pădure, iar limba, dintr-un minuscul organ, se transformă într-o „lume de nelegiuri“, prin faptul că aprinde roata vieții (vezi, în acest sens și Eclesiastul 12). Și nu doar că o aprinde, dar o poate transforma de tot în cenușă. Aceasta ne amintește nouă de anualele incendii majore californiene, în care pier uneori sute și mii de viețuitoare, ba chiar ființe umane. Dar n-ați văzut niciodată un om ucis de propria-i limbă/limbuție? – Păsărea-om, ca orice „pasăre“ și ea, pre limba ei piere! Proverbele lui Solomon 12:14 (și 13:2) ne vorbesc și ele despre „rodul gurii“: „Prin rodul gurii te saturi de bunătăți.“ Pare a fi vorba despre răsplata oratorilor sau a retorilor – tuturor „limbuților“ care-și câștigă traiul după model sofist; sau urmând exemplul proverbului românesc, gura dulce mult aduce…
Ca oameni ai scrisului, suntem tentați să extindem ideea de limbă păcătoasă (afurisită), de la cuvântul rostit la cel scris. De la gură – sau „prelungirea“ ei, microfonul – la pix și pixeli. La pixul pe care-l ținem în mână când afurisim în scris vreun confrate sau la tastaura, desktopul pe care scintilează uneori cu mânie sau ură milioanele de pixeli. Așadar, în egală măsură aceste păcate și păcățele pot fi comise de oamenii de condei, fie că folosesc un antic stilou, fie o tastatură. Un ecran – acea „interfață grafică prietenoasă“, pe care pot străluci cuvinte rele, o atitudine dușmănoasă. Unii îi scuză pe cei apropiați, zicând: „E băiat bun, dar îl ia uneori gura pe dinainte.“ Sau: „E bună la suflet, dar rea de gură!“ Pe de altă parte – încercând cât de cât o concluzie – , cui cunoaște mult, i se cere mult… (Bănuim că aici este vorba despre o cunoaștere altfel, nu gramaticală, ci existențială!)