Se vorbește mereu, în lumea diverșilor specialiști sau în publicul larg, că azi nu se mai citește. Așa, pur și simplu. Tinerii nu sînt interesați de lectura cărților, de știință (filozofie, istorie…) sau mai ales de beletristică. În școală, ce să mai zicem? Lectura obligatorie și-a cam pierdut farmecul, pentru elevi, dar chiar și pentru unii profesori. Tinerii sînt atrași de alte lecturi, de alte tipuri de lectură, care n-au legătură cu cartea ca obiect funcțional estetic. Și nu numai. Dar chiar acum trebuie să reținem că nu se citesc cărți, în general, dar se trăiește într-o lume a lecturii, a citirii, cum am mai spus și cu alte ocazii: citim fețele celor care se perindă pe ecranele tv debitînd tot felul de minciuni, citim înțelesuri în ochii dragostei care ne părăsește, citim felul cum se îmbracă oamenii de lîngă noi, ce mașini conduc, ce răcoritoare duc la gură în atmosfera caniculară a lumii în care ne facem veacul… Cu un plus de preocupare. Desigur, nu putem absolutiza, mai există și… tineri care citesc, dar, iată, se modifică obiectul lecturii. Cine produce o asemenea modificare? În primul rînd ignoranța culturală, lenea și deruta în formarea personală. Atunci cînd nu ai acces la mîncarea preferată și nu ai o opțiune clară în acest sens, nu ai papile gustative pentru o anumită mîncare, mănînci ce găsești, ce ți se dă, ce ți se oferă, poate fi chiar o mîncare aproximativă ambalată atractiv. Nu ducem lipsă de ambalaje. În acest generos domeniu al ofertei însă, în care primești (și te mulțumești cu) ce ți se oferă, se consumă foarte multe produse îndoielnice. Nu mă pot abține să nu recunosc o evidență, anume aceea potrivit căreia „consumăm“ foarte multe gunoaie culturale. Ne obișnuim – fără să ne dăm seama – cu acest timp de consum.
Mie și celor din generația mea, ca și celor din generațiile adiacente, ne vine foarte greu să credem că ieșim, că sîntem forțați să ieșim din Galaxia Gutenberg, ca să eșuăm într-un spațiu cultural pustiu. „Posomorîtă și pustie e marea.“ (T. S. Eliot, Marea) / lumea necuprinsă în cuvinte… Poate am intrat deja în Era Digeraților, sau a digiteraților (intelectuali care se ocupă cu media și/sau cu concepte digitale), din care se pare că s-a cam petrecut deja o generație. Dar noi nu vrem să părăsim terenul tradițional. Intelectuali sau nu (fie și țărani), am crescut în cultul cărților. E vorba de tezaure de înțelepciune și de trăiri fascinante, nu întotdeauna „frumoase“, pline însă de învățăminte, dar mai ales gestionare ale unor sentimente ale participării, ale unor prezențe întăritoare, reconfortante de multe ori. Pentru noi, marea aventură a vieții era (și mai e) de găsit în cărți, oricît de realist am privi existența. Le adoram/ le adorăm, ne mîndream cu ele, bucuroși cînd la aveam la îndemînă, în biblioteci accesibile, librării interesate de a oferi din rafturi apariții editoriale recente, în bibliotecile proprii, pe care ni le încropeam încă din copilărie. Nu erau, nu sînt foarte multe titluri, în asemenea „colecții“ personale, în comparație cu marea bibliotecă a lumii, în imaginea căreia s-ar putea regăsi unele dintre cele mai bune biblioteci, toate cele bune, de pe mapamond. Rafturile noastre cu cărți, încăperea destinată bibliotecii personale acasă – toate picături în oceanul editorial, dar picături de confort cultural, de semn al fascinantelor alegeri, al privilegiilor omului care se caută pe sine și se lasă căutat de spirite alese. Nu țin să rostesc cuvinte mari, dar calea în viață se configurează și cu ajutorul cărților, cele pline de idei și fantezie, de visare și de stele ce veghează mari drumuri interioare.
Rătăciri în relația cu cartea vor mai fi fost, dar de o altă natură. Într-o notă din romanul lui Nicolae Filimon, Ciocoii vechi și noi, se menționează: „Pe acei timpi, ca și în zilele noastre, bibliotecile erau la modă; toți junii muchelefi și spudaxiți (eleganți și învățați, n. e.), aveau cîte o bibliotecă formată din cele mai bune cărți ale timpului, pe care nu le citiau niciodată. Bibliomania era atât de întinsă, încît mulți din cei aprinși de aceasta patimă, nevoind să sacrifice bani și timp, chemau cîte un pictor meșter și le zugrăvea prin saloane și prin camerile de studiu cîte o bibliotecă de minune, în care se găsea tot ce ne-a lăsat mai sublim gîndirea omenească, de la creațiune și până în timpii lui Caragea! Judecînd între oamenii cari au biblioteci și nu le citesc și între cei cari le au numai zugrăvite, eu cred mai cuminte pe cei din urmă.“ Dar ce am putea spune despre cei care nu au nici măcar biblioteci „zugrăvite“, a căror minte nu zugrăvește nicio bibliotecă?
Într-o asemenea stare de spirit și de întrebări care își găsesc cu greu răspuns, butonînd televizorul, am dat într-o zi – în treacăt, fragmentar – peste un interviu luat unei tinere care era bucuroasă că a fost admisă, cu succes, cu brio, cum s-ar spune, la facultate, pare-se una de psihologie sau cam așa ceva. Era o fată deșteaptă, dezinvoltă, volubilă. Vorbea cu bucurie despre succesul ei. Discuția se întîmpla într-o încăpere austeră. Nimic curios. Curios era, pentru mine, că în încăpere nu era nicio carte, nu un raft cu cărți, nu o mică bibliotecă pe care, după cum se putea vedea în general, tînăra ar fi avut posibilitatea să o întemeieze. Tînăra era studioasă, dar nu da niciun semn că ar miza pe un mănunchi de cărți dintr-o bibliotecă proprie. Nu avea o bibliotecă a ei, altfel, într-un fel sau altul, ar fi dat sama despre aceasta. Nici măcar una „pictată“, precum pretențioșii tineri boieri ai lui N. Filimon. Poate că biblioteca ei era ascunsă în telefonul mobil, unde putea fi consultată cu lejeritate. Dar cartea, obiectul acela pe care focul îl arde cu greu, nu se (mai) afla la loc de cinste, nu mai însemna, probabil, nimic pentru cineva care se pregătea să se arunce în vîltoarea vieții. Nu făcea parte din decorul vieții unui tînăr care învăța să se lupte cu viața. Cum, de la cine și ce învăța? Niciun titlu (de carte) nu îi trăda pregătirea, formarea (pentru viață). Deși ideile, multe învățături de acolo ne vin, în continuare, din împărăția (crepusculară a) cărților. Le putem ignora cu atîta ușurință?
oamenii se simt singuri, tot mai singuri, ducîndu-și viața într-un univers tot mai pustiit. Se dezvoltă tot mai multe și mai neașteptate maladii psihice. Oamenii pierd percepția fascinantei prezențe a personajelor (de carte), în mijlocul cărora nu ai cum să te simți singur, a fîntînii de simțire în care ți se poate regăsi sufletul la un moment dat. Asistăm oare la o schimbare a naturii sentimentelor? Și revin: oare un tezaur cultural poate fi atît de ușor ignorat? Te poți rupe de trecut atît de lesne? Poți sfărîma punți peste care pot veni spre tine atîtea dovezi de ajutor? Îmi e și frică să mai formulez vreo întrebare. Vorba lui T. S. Eliot, din Țara pustie: „Dac-o vezi pe dna Equitone, scumpa de ea,/ Spune-i că am să-i aduc eu horoscopul:/ Pe vremurile astea trebuie să fii cu grijă.“ Dar cine ne mai aduce horoscopul? Cine mai are nevoie de un „horoscop“ care să țină treze legăturile dintre oameni?