„Sub raport strict literar – scrie criticul Nicolae Manolescu în editorialul său din România literară, nr. 28 din 7 iulie 2023, intitulat poezie și „poezie“ – m-a convins o idee a lui G. Călinescu despre doza de conformism necesară în toate operele inovatoare dacă vor să fie într-adevăr capodopere, explicându-mi, astfel, mie însumi de ce avangarda n-a produs nici o capodoperă și nici un mare poet.“
Cred că aici G. Călinescu are dreptate. E nevoie, într-adevăr, de o anumită doză de conformism într-o scriere literară, fie ea poezie sau proză, care să-i confere coerența necesară pentru decriptarea mesajului ei de către cititor. Ca să nu vorbim de critică literară, care are, într-adevăr, nevoie de coerență. (În paranteză fie spus, încă nu a apărut o critică literară dadaistă, nici suprarealistă. Și aceasta deoarece orice analiză critică se bazează mai întâi pe rațiune, apoi pe intuiție. Critica nu explorează subconștientul și nici inconștientul uman. Sau dacă le explorează, le explorează la nivel analitic, dar nu face din ele motorul ideilor și exegezelor critice. Dar încă nu e timpul pierdut, așa cum arată câmpul literar astăzi, cu siguranță o să apară și critica dadaistă, însoțită fiind, ca orice fenomen politic, social sau cultural ce lunecă dacă nu spre farsă, atunci spre kitsch, de un fond de zgomot adecvat.) Având în vedere astfel de tendințe, sunt de părere că la aserțiunea lui G. Călinescu ar mai trebui adăugat ceva, și anume: doza de conformism nu trebuie absolutizată, ea nu poate deveni un termometru pentru depistarea capodoperelor. Aici nu există nici proporții de aur, nici alte combinații magice. Fiecare capodoperă își are doza ei de conformism. După cum conține și doza de nonconformism. Proporția variază de la o operă la alta. Fără acest balans, ar exista riscul ca mesajul unei scrieri literare să devină atât de previzibil, încât paginile, dincolo de artificiile literare, mi mult sau mai puțin spectaculoase, să fie plicticoase, căzând în platitudine, sau, în cazul unui procent mai mare de nonconformism, opera literară să sufere de incongruență, căzând în extrema opusă.
Doza de conformism, nu-i oferă însă unei opere literare inovatoare decât o ramă, care să strângă într-o formă logică explozia de pulsații și imagini ce vin din subconștientul autorului. Probabil că, fără acest cadru, pulsațiile s-ar împrăștia fără să lase urme în eter.
Și apoi mai e un fapt asupra căruia aș vrea să mă opresc: când vorbește de doza de conformism necesar, probabil că G. Călinescu se referă doar la opere literare. Nu știu dacă observația divinului critic are în vedere doar spațiul literar românesc sau se referă și la alte literaturi, mai mari sau mai mici.
În ceea ce-l privește pe Nicolae Manolescu, criticul are, în mare parte, dreptate. Cel puțin la noi, avangarda, cu toată admirația pe care o nutrim față de acest fenomen, nu a produs niciun mare poet și nicio capodoperă. Ar putea să existe, totuși, o excepție: Urmuz. Scrierile sale sunt mici bijuterii literare. Ele nu au nicio doză de compromis necesară, dar se apropie de ceea ce numim capodopere. Și dacă au un defect, atunci acest defect poate fi numit perfecțiune formală. Sintetizând, aș putea spune că textele lui Urmuz sunt un fel de perpetuum mobile ce se nasc din gol și se pierd în gol –, aceasta e senzația pe care mi-o lasă Urmuz. Atât Tudor Arghezi – în special cel din romane și pamflete –, cât și Ion Barbu, și pe alocuri, Bacovia, și-au „actualizat“, în mod conștient sau mai puțin conștient, operele prin însușirea unor tehnici ce vin dacă nu din dadaism, atunci din surrealism, depășind astfel granițele curentelor literare în care au fost cuprinși. Ca să nu mai vorbim de poeții generației lui Nichita Stănescu și Marin Sorescu și de poeții optzeciști sau nouăzeciști, probabil, și douămiiști. Avangardiștii au săpat solul pentru poezia care a venit după ei. Dacă poezia generației șaizeci, pare să se fi așezat în matca ei, în privința optzecismului apele sunt încă tulburi. A trecut prea puțin timp istoric de la apariția acestei generații, ca să putem judeca obiectiv lucrurile. Suntem încă în miezul evenimentelor. Dar, desigur, odată cu trecerea timpului, creația optzeciștilor se va decanta și ea. După un deceniu sau două, când vom avea mai multe repere, inclusiv cele legate de evoluția generațiilor viitoare, vom așeza și poezia optzecistă în raftul cuvenit. În ceea ce privește literatura universală, aici avangarda a dat, pare-se, câteva capodopere. Și când spun asta, mă refer în primul rând la romanul Ulise al lui Joyce, apărut în anul 1922, în același an când au văzut lumina tiparului și Urmuz, la Veghea lui Fineggan (1939), dar și romanul lui Canetti, Orbirea, editat în 1935. Și Ulise, și Veghea lui Fineggan, dar și Orbirea forțează limitele percepției realității, punând accentul pe dialogul interior, purtat la nivelul subconștientului. Am putea da și un alt exemplu: Kafka. Deși, în cazul lui Kafka avem de-a face cu o scriitură aproape clasică, dar fondul e altul. Am mai putea da și alte exemple, înscriindu-le în marja scrierilor aparținând avangardismului.
Dacă în cazul literaturii, lucrurile sunt interpretabile, în cazul artelor plastice ele sunt ceva mai clare. Nu trebuie să stăm prea mult pe gânduri, pentru a afirma că artiștii plastici avangardiști au creat nenumărate capodopere. Aici e, probabil, diferența de impact dintre imagine și cuvânt. Imaginea are un impact direct asupra intelectului, pe când cuvântul are nevoie de un așternut logic. E mai ușor să transmitem imagini din subconștient, decât mesaje pervertite prin cuvânt.
În domeniul artelor plastice nu mai putem vorbi despre inexistența marilor creatori sau de inexistenta capodoperelor. După cum nu putem vorbi nici despre doza necesară de conformism. În arta plastică a sfârșitului de secol XIX și a începutului de secol XX, conformismul nu a mai fost necesar. Să ne gândim numai la tablourile lui Van Gogh, la cele ale lui Kandinski, la capodoperele create de Miro, Matisse, Edvard Munch, Kazimir Malevich, Paul Gauguin, Modigliani, Paul Klee, Brâncuși, Chagall, Pablo Picasso sau la surrealismul lui Dali. Ceea ce nu a permis lipsa de logică în literatură, a permis explozia imagistică realizată prin survolarea subconștientului în arta plastică, de unde abundența capodoperelor realizate de artiști care fie au anticipat, fie au teoretizat și practicat avangardismul. Arta a renăscut în urma experiențelor avangardiste și odată cu arta a renăscut și literatura. Probabil că opera lui Joyce n-ar fi apărut, dacă n-ar fi apărut dadaismul.
Dar sintagma lui G. Călinescu merită să fie întoarsă și pe dos și aplicată scrierilor clasice. Enunțul ar suna cam așa: orice operă literară are nevoie de o anumită doză de nonconformism, care să-i tulbure apele și asta fiindcă atât adevărul, cât și viziunea autorului despre lume se ascund undeva în angoasele sale. În momentul când tulburi profunzimea apelor, peștii se ridică la suprafață. Așa se întâmplă și cu lucrurile ascunse percepției cititorului. Prea multă limpezime strică. O operă de artă are nevoie în interiorul ei de anumite vertijuri și curenți care s-o anime periodic, aducând-o în actualitate. Marii artiști ascund în operele lor miraje care nu se lasă descoperite la prima vedere. Ele vin atât din interiorul lor, cât și dintr-o magmă ancestrală depozitată în inconștientul colectiv. La fiecare „recitire“ sau vizualizare, opera de artă autentică își arată o altă față. „În artă, spunea Picasso, nu există nici trecut, nici viitor. Arta care nu este în prezent, nu va fi nici în viitor.“ În sensul că, în momentul percepției, trecutul trebuie să fie actual. Trecutul nu trebuie să se evapore în aer odată cu trecerea timpului. Iar viitorul, atunci când va veni rândul lui să intre în actualitate, va trebui să urmeze aceleași reguli. În acest sens, dozajul de conformism și nonconformism trebuie să se adapteze automat la modul de percepție al generațiilor aflate în prezentul continuu. Cum percepția se schimbă, ar trebui să se schimbe și dozajul. Și el se schimbă mereu aproape de la sine, fără nicio intervenție din afară. Odată ce mesajul unei opere de artă e unul care ține de esența general umană, el va fi valabil pentru orice timp și orice spațiu. Condiția pe care trebuie s-o îndeplinească e autenticitatea. Dacă mesajul nu e autentic, ci suferă de falsitate, acest fapt, mai devreme sau mai târziu, va ieși la suprafață și opera respectivă nu va mai putea fi conectată la realitate. „Arta purifică sufletul – afirma același Picasso – de praful vieții de fiecare zi.“ Prin urmare, în viziunea lui Picasso, aceasta înseamnă actualizarea unei opere de artă. Ea are un rol purificator.
Ajungând cu supozițiile în acest punct, aș vrea să precizez că articolul meu nu are o miză polemică. Atât ideea lui G. Călinescu referitoare la doza de conformism necesară în toate operele reformatoare, cât și afirmația tranșantă a criticului Nicolae Manolescu referitoare la faptul că Avangarda românească n-a produs nicio capodoperă și niciun mare poet m-au incitat, determinându-mă să meditez îndelung la această temă. E un subiect cât se poate de actual. Atât de actual, încât mulți îl evită. M-a incitat și faptul că dl Nicolae Manolescu a avut curajul să spună cât se poate de clar că Avangarda românească nu a produs niciun mare poet. (Am auzit, de pildă, vorbindu-se în diverse medii literare că Gellu Naum ar fi cel mai mare poet al secolului XX. O afirmație hazardată după opinai mea. Nu-l putem pune nici alături de Blaga, nici alături de Arghezi, nici alături de Bacovia, de Ion Barbu sau Vasile Voiculescu. Gellu Naum e un poet interesant, dar nu un mare poet, cel puțin asta e opinia mea.) O astfel de afirmație făcută în zilele noastre ar putea da naștere la luări de poziții din cele mai radicale și la un val de polemici nesfârșite. Nu e cazul. Argumentele lui Nicolae Manolescu în privința Avangardei sunt justificate. De altfel, criticul își ia toate măsurile de precauție pentru ca ideile sale să nu fie înțelese greșit. Deși tranșantă, judecata sa e expusă nuanțat. „În definitiv – se întreabă criticul – ce supraviețuiește din Avangardă? Trei sau patru nume, Vinea, Voronca, Naum, Bogza, iar în preludiile mișcării, Urmuz.“ Și totuși, afirmă el, „niciodată poezia n-a mers atât de departe pe acela al spargerii tiparelor verbale, de la sensurile cuvintelor la sintaxă, după cum niciodată n-a asociat cuvintele într-un mod atât de arbitrar“. Desigur, spargerea tiparelor verbale era absolut necesară pentru poezia română care încerca să iasă din șabloanele eminescianismului, dar asocierea arbitrară a cuvintelor a determinat ca această poezie să nu reziste în timp. Și asta fiindcă, încă de la început – dacă ne-am referi la ceea ce spunea Picasso –, ea a ignorat prezentul, a ignorat realitatea, drama ființei umane, lăsându-și imagistica pradă hazardului. A incoerenței interioare.
Inovațiile, fie ele și formale, au nevoie de o temelie solidă pentru a înfrunta timpul. Oscilațiile între lumea realității imediate trăite cu mai mare sau mai mică intensitate și trăirea realității și irealității interioare trebuie să se afle permanent într-o stare de echilibru. În interiorul unei opere de arta se produc mutații profunde în funcție de schimbările care au loc atât în mentalul colectiv, cât și în realitatea propriu-zisă.
„Ca să se înțeleagă până la capăt ceea ce am spus, și, mai ales ceea ce voi spune în continuare, – scrie criticul – trebuie să recunosc (o fac acum, prima dată) că există o diferență importantă între modul în care citeam poezia română în tinerețe și modul în care o (re)citesc astăzi. Aceasta se datorează modului de-a evalua poezia Avangardei interbelice. Prin anii 1970, am fost tentat să scriu o carte despre Tzara și compania. Avangarda m-a interesat din capul locului nu ca fenomen general, politico-literar, cât ca o revoluționare a tematicii și a limbajului poetic. Mi se părea că, urmare a acestei revoluții, nu se va mai putea scrie poezii ca înainte.“ Și tot Nicolae Manolescu, în preambulul acestei mărturisiri, face o altă afirmație, la fel de incitantă: „Critica literară, afirmă el, se află totdeauna într-o concordanță de idei și sensibilități Spengler și Blaga știau demult acest lucru. De altfel, poetul de azi și poetul de mâine, criticul actual și criticul din viitor nu sunt totdeauna unul și același, chiar dacă se întâmplă să fie aceeași persoană la vârste diferite. Și asta o spune un critic care a publicat primele cronicei în 1962 și ultimele în 2017.“
Desigur, judecata de azi a criticului Nicolae Manolescu e mult mai limpede decât cea din perioada începuturilor carierei sale. Domnia sa are acum la dispoziție alte instrumente de percepție și alte criterii de evaluare. Astăzi, domnia sa nu mai e aceeași persoană cu cea de ieri. Dar el nu mai are timp și nici impulsul necesar pentru a-și revizui opiniile. În afara de aceasta, criticul a dobândit, pare-se o experiență de viață suficient de profundă pentru a ști că oricât de mult și-ar revizui scrierile marja de eroare va rămâne pe undeva aceeași. De altfel, la ce bun, odată ce lucrurile se vor așeza de la sine în timp?!
Poate că unii, citind articolul lui Nicolae Manolescu, ar dori o revizuire a ideilor sale. O addenda care să fie atașată operei sale. Ar fi un travaliu prea mare. Pentru a fi vie, o operă literară, fie ea și critică, trebuie să fie imperfectă. Ea trebuie să semene întrucâtva cu cubul definit de Nichita Stănescu într-o poezie celebru. Cubului trebuie să-i lipsească un colț, ca să trezească în minte asociații de idei neașteptate. Prin urmare, adevărată revizuire a literaturii române contemporane o va face timpul. Și, poate, inteligența artificială, dacă aceasta va dispune de un program făcut în acest scop. Munca pe care o face un literat în câțiva ani de zile, IA o va face în câteva minute. Sperăm însă ca lucrurile să evolueze în albia lor firească, fără să avem nevoie de ajutorul IA în așezarea valorilor noastre literare.