„Originea lumii”, vedere din interior

Una dintre cele mai disputate, scandaloase și, nu în ultimul rînd, pardon de expresie, excitante pînze din pictura franceză (și nu numai) este Originea lumii, a lui Gustave Courbet, realizată în 1866. Pentru cei care nu au văzut lucrarea și se bazează doar pe sugestia din titlul ei, trebuie spus că nu e vorba de o lucrare despre Cosmos, despre Univers sau despre vreo divinitate creatoare. Pudoarea, cîtă mai este în lumea de azi, mă împiedică să cer redacției reproducerea acestui tablou. E prea hard, zic eu.

(De altfel, la apariția lui pe coperta unei cărți, Adorații perpetue, de Jacques Henric, în 1994, poliția franceză a obligat cîteva librării să retragă romanul, considerînd că e vorba de o carte pornografică!)

În loc să mă apuc să descriu imaginea, așadar, fac loc unei autorități în domeniu, scriitorul francez Maxime Du Camp care, în Convulsiunile Parisului (Les convulsions de Paris), carte apărută în epocă, scrie: „În cabinetul de toaletă al personajului străin se putea vedea un mic tablou ascuns sub o pînză verde. Dînd la o parte pînza, rămîneai stupefiat să privești o femeie în mărime naturală, văzută din față, emoționată, convulsionată, pictată într-un mod remarcabil, reprodusă con amore, după cum zic italienii, după ultimul răcnet al realismului. Dar, greu de conceput faptul că artistul care a ilustrat modelul după natură, a uitat să-i reprezinte tălpile, picioarele, pulpele, burta, coapsele, mîinile, brațele, umerii, gîtul și capul“. Elegantă descriere!

Personajul străin“ de mai sus, posesorul și comanditarul lucrării, este un personaj monden, diplomat turc, colecționarul unui adevărat harem de tablouri erotice (Baia turcească a lui Ingres făcea parte din acest harem), nevoit, mai tîrziu, să-și vîndă toată colecția pentru a plăti datoriile la jocurile de noroc. Courbet, un nume de prim rang al picturii franceze și universale, autorul unui număr impresionant de tablouri, peste o mie, lucra adesea sub presiunea portăreilor. Un fel de Balzac al artei plastice. Unele dintre ele erau comenzi pe care le accepta din rațiuni „alimentare“.

Originea lumii face parte din această categorie. Comanditarul, prezentat pictorului de Sainte-Beuve, fiind Khalil Chérif Pacha, era, dincolo de calitatea sa de diplomat, un fustangiu cunoscut de „tout Paris“. Colecționa tablouri, dar și metrese. Probabil că, îndrăgostit peste măsură de o femeie, a apelat la Courbet ca să-i imortalizeze partea cea mai dragă lui.

Dar cine e acea femeie? O întrebare care a circulat în lumea mondenă pariziană, deși tabloul nu fusese expus în public. Alături de întrebare au circulat și diverse presupuneri. Voi reveni.

În plus, în setul de comentarii pe marginea Originii lumii s-a spus că, poziția modelului fiind una dificilă, Courbet ar fi apelat la o fotografie pentru a desăvîrși, atît de realist, detaliile cele mai neașteptate. Ceea ce artistul nu ar fi negat niciodată.

Tabloul a avut o soartă interesantă, proprietarii lui schimbîndu-se în totală discreție. Anticarul care l-a cumpărat l-a oferit lui Edmond de Goncourt, care a declinat oferta. Se spune că Originea lumii ar fi ajuns într-o colecție particulară germană, apoi în cea a unui baron maghiar, rechiziționată de armata sovietică, readusă de un cunoscător în ale artei la Budapesta. După care ar fi circulat prin diverse galerii, fără să fie expusă. Ultimul proprietar cunoscut a fost psihanalistul Jacques Lacan. După moartea acestuia, lucrarea a ajuns în posesia statului francez.

Revine întrebarea: cine a fost modelul tabloului? S-a spus multă vreme că ar fi vorba de o irlandeză roșcată (contra-argumentul a fost că „lîna“ din tablou e neagră), apoi au intrat în calificări două curtezane, Jeanne de Tourbey, cunoscută „salonieră“, și Cora Pearl, supranumită Marea Orizontală, ambele avînd legături cu diplomatul turc. A fost pomenit și numele altei curtezane, Constance Quéniaux, și ea amanta acestuia.

Dezlegarea misteriului este de dată relativ recentă. Datorăm dezlegarea, într-un fel, antipatiei pe care Alexandre Dumas-fiul o simțea față de Courbet, în postura lui de pictor de berărie, genul pe care-l întîlnești adesea acolo unde există pictori și berării. Cei care au studiat biografia acestui mare artist știu că a avut o viață agitată, că a fost unul dintre cei mai înjurați artiști ai vremii sale, sfîrșind în exil în Elveția. Într-o scrisoare a lui Dumas către George Sand, transcrisă de Claude Schopp, specializat în opera scriitorului, există un fragment care, la început, a părut ușor incoerent: „Nu pictezi cu pensula ta cel mai delicat și cel mai sonor interviu al Domnișoarei de la Operă“. Cum adică nu pictezi un interviu? și-a spus cercetătorul… Și a citit mai bine, mai cu atenție scrisul de mînă al lui Dumas. Așa că și-a dat seama că nu e vorba de interviu, ci de interior. Așadar, fraza devine „Nu pictezi cu pensula ta cel mai delicat și mai sonor interior al Domnișoarei Queniault de la Operă“. Dumas a scris greșit numele, dar e clar că era vorba de Constance Quéniaux, fostă balerină la Opera din Paris, fostă amantă a diplomatului turc (ajuns pînă la urmă ministru al Imperiului Otoman). Interiorul Doamnei: cîtă delicatețe în exprimare!

Iată cum antipatia lui Dumas-fiul pentru Gustave Courbet a dus la dezlegarea unuia dintre misterele cele mai deocheate ale picturii universale. Originea lumii are, de acum, și o față omenească.