Iorgu Iordan scria referitor la fostul său elev Ion Luca: „acest «răzvrătit» […] îmi amintea, nu știu de ce, de Julien Sorel al lui Stendhal“ (Memorii, I, București, Ed. Eminescu, 1976, p. 274). Profesorul nu avea cum să intuiască evoluția promițătorului elev, care nu va alege, stendhalian, nici culoarea roșie a războiului, nici culoarea neagră a sutanei, ci culoarea albastră a cernelii. Probabil că impresia livrescă fusese lăsată memorialistului, în primul rând, de sârguința în a învăța. Ulterior, Ion Luca va trece două doctorate și va ști setul de limbi format din greaca veche, latina, ebraica, germana, franceza, italiana și, ultima pe listă, rusa. Dar, spre lauda lui, cărările vieții fiind grele și înguste, nu va încerca să le treacă prin protecție de fuste. Căsătorit cu o fiică de preot, nu din rațiuni de parvenire (va renunța curând la preoție), dramaturgul va sta departe de familie pentru tot restul vieții, din primii ani ai stalinismului, dorind a dobândi liniștea necesară creației. Odată cu începutul sovietizării țării, partizanii se vor retrage în munți, iar Ion Luca se va retrage și el într-o zonă muntoasă, la Vatra Dornei, dedicându-se în exclusivitate dramaturgiei.
El – care, în primii ani de învățământ, pe când era director, se ducea la școală cu caleașca, elevii fiind obligați să-l salute în poziția „drepți“ – a ajuns să considere profesoratul o sinecură. Nenumăratele „concedii de creație“ și „detașări în minister“ nu erau decât tertipuri utilizate pentru a-și asigura răgazul necesar scrisului, ajutat fiind de Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul Justiției. Se pare că, după modelul strălucitului intelectual din partid, începuse și Ion Luca să facă o distincție netă: înainte de a fi profesor, era scriitor. Partea proastă a constat în faptul că astfel de alegeri nuanțate au fost risipite odată cu căderea neașteptată și cu executarea protectorului. A urmat pur și simplu izgonirea din Capitală, deoarece sine curistul a înțeles cu mare greutate că, nemaifiind agreat pe nicăieri, ar fi fost indicat să se izoleze definitiv pe molcomele plaiuri dornene.
Or, a trăi în acele vremuri pentru și numai prin literatură însemna a face compromisuri majore. Ca să revină pe scena teatrală și literară a țării, Ion Luca le-a făcut, dar în zadar, deoarece păcatele trecutului apăsau greu: fusese pentru scurt timp preot, era căsătorit cu o fiică de preot, scrisese teatru religios, semnase eseurile antisovietice Bolșevism și Bolșe vism și creștinism. A început totuși să scrie piese de teatru și scenarii cine matografice în spiritul realismului socialist. Dramaturgul monoman va merge cu lucrurile până în pânzele roșii: văzându-se dizgrațiat de regimul din țară, va încerca să strângă legăturile de prietenie cu Uniunea Sovietică.
Nicolae Cârlan emite ipoteza, plauzibilă, a unor contacte destul de serioase și de grave: „Nu ni se pare nicidecum exclus ca chiar Ambasada URSS, prin serviciile sale «culturale», să fi cercat a-și recruta «colaboratorii» și Ion Luca va fi fost exact unul dintre elementele cele mai potrivite, care putea fi momit nu cu cine știe ce greutate. Întrunea toate condițiile: origine socială sănătoasă («fiu de muncitor»), cunoscător al vieții rusești ca și al limbii ruse, fa mi liarizat cu atmosfera (recentă) din teatrele capitalei și, peste toate, predispus la compromisuri spre a rămâne între fruntașii dramaturgiei române active la vremea respectivă. Simple supoziții? Fie! Dar vom vedea imediat că nu sunt chiar de tot străine de realitate și, ipso facto, de adevăr. Destul că[,] la 21 mai 1951, Editura «Cartea Rusă» îl solicită să stilizeze piesa lui A. Tolstoi, Ivan cel Groaznic, care se afla «dată atunci la traducere»“ (Ion Luca sau viața ca o dramă, Bacău, Ed. Corgal Press, 2004, p. 63).
Numai că proiectul este abandonat din partea editurii, pe motiv că nu poate fi plătit mai mult decât prevede legea (iar colaboratorul știa să-și prețuiască munca). Este posibil să-l fi obstrucționat, ca de obicei, cineva, Ion Luca bănuind comploturi urzite din partea tripletei de aur inamice Mihail Davidoglu-Victor Eftimiu-Aurel Baranga. Dacă a fost așa, eu cred că s-au pus pe tapet eseurile antibolșevice din urmă cu aproape trei decenii. Dar crud mi se pare în toată această situație faptul (neamintit în demersurile sale „diplomatice“) că singurul băiat pe care îl avusese, ofițer în armata română, murise în condiții neclare la Odessa. În fine, doar nu-l târâse tatăl său în războiul criminal împotriva Uniunii Sovietice…
După sfârșitul „obsedantului deceniu“, obsedatul de glorie solicită, printr-un memoriu, la care anexează lista pieselor, tipărite ori nu, o audiență la ambasadorul sovietic, „invocând legături personale semnificative cu spațiul geografic și spiritual al Rusiei. În 1942, în plin război, tipărea piesa Javra pământului, din viața rusească. După 1944, a scris Leana vrăjitoarea, dezvoltând tema unei poezii de Alecsandri: colaborarea ruso-română în războiul din 1877-1878, dar a rămas o piesă nejucată. Ion Luca cercase să forțeze mâna Teatrului Național (cu ajutorul Uniunii Sovietice, carevasăzică) pentru a contracta piesa proiectată – Petru cel Mare, din adolescența țarului. Fusese solicitat de tovarășii sovietici de la ARLUS. «Rămas din război fără mijloace îndestulătoare de existență[,] am cerut tovarășilor sovietici să intervină, așa cum era obiceiul, să contracteze piesa. Tovarășii sovietici au tratat cu Teatrul Național. Însă oamenii interesați particular de la conducerea teatrului au sabotat contractarea ei»“ (Ibidem, p. 65). Nicolae Cârlan nu a reușit să afle dacă „petentul“ a fost primit sau nu în audiență, dar remarcă încercarea lui de a profita de presiunea pe care o puteau exercita ocupanții sovietici asupra vieții noastre literare. De unde se vede că vechile năravuri ale pământenilor, care cereau ajutor dincolo de hotarele țării în timpul conflictelor interne, s-au perpetuat și în epoca de vasalitate sovietică.
Cred că dramaturgul ar fi avut tot sprijinul Uniunii Sovietice, dacă i-ar fi venit în minte să combine trama unei piese precum Leana vrăjitoarea cu teoria metaștiințifică despre telegonie („uxor loco filiae mariti“ – femeia este fiica bărbatului), expusă în piesa Evdochia (tradusă, în regie proprie, în engleză, franceză, germană și greacă modernă). Pornind de la datele contestatei teorii a telegoniei, Ion Luca încerca să ilustreze ficțional cum un bărbat ar transmite datele genetice nu numai copilului procreat, ci și mamei acestuia. Mai mult, ereditatea s-ar transmite și unui viitor copil al acesteia, neavut cu el. Prin urmare, după acuplarea procreatoare pasageră a Leanei cu soldatul rus Grigori (fie prin viol, cum se întâmpla de obicei, fie din pură dragoste, cum trebuia să fie imaginată), s-ar fi născut un al doilea copil al româncei, având foarte multe din datele caracteriale rusești.
Iată cum etnogeneza noastră ar fi putut să ajungă să fie și sovietică în proporție considerabilă, în răgazul de timp scurs de la Războiul de Neatârnare până la noua Atârnare postbelică. Așa însă, a rămas cum s-a întâmplat în piesă: ostașul rus este în trecere spre frontul balcanic și nici prin gând nu-i trece să o violeze pe Leana, după cum știm că se întâmpla, din istoria mică a relațiilor ruso-române (o mare excepție, mateină: dragostea dintre „floarea-de-maidan“ Pena Corcodușa și „Făt-frumosul“ Serghie). „Vrăjitoarea“ Leana oblojește rănile căpătate „eroic“ de Grigori în drum spre câmpul de luptă și îl vedem pe autor făcând propagandă jalnică în favoarea teoriei că limba noastră ar avea origini slave. Aici se vede limpede cum Luca s-a botezat în răul lui Iordan și cum, din insula lui de latinitate, a făcut o baie de limbă într-un ocean slav.
În tinerețe, pe când purta barbișon, scriitorul și-a făcut o fotografie în sepia, cu semnătură autografă în negativ și ținând cu afectare în mână un stilou deschis. Ce i-a mai rămas din licărirea ochilor mefistofelici, care îi scânteiau de sub sprâncenele stufoase? Neavând simțul umorului și deci nici pe acela al ridicolului, el continua să se considere urmaș al lui Shakespeare, căruia i-ar fi complinit geniul creator. De altminteri, a fost ridiculizat printr-un catren: „Ion Luca cel Cumplit/ În Shakespeare s-a târnosit./ Dar, înveselit, Shakespeare/ Zise, Popo, hai sictir“. Asemenea lui Camil Petrescu, și-a pus manuscrisele la adăpost („Nimeni nu știa precis de unde vine și unde se duce acest autor necesar care, de teama unui cataclism local[,] își trimitea manuscrisele la «British Museum», la Londra“ – Carol Isac, Ion Luca, în Permanențe în dramaturgie, Ed. Junimea, 1982, p. 23).
Potrivit unei alte epigrame, „L-am avut pe Caragiale/ Ion Luca – somitate./ Îl avem din nou în teatru/ Însă doar pe jumătate“. Jumătatea a rămas și până astăzi, iar aceasta se poate verifica dacă ne ducem în orice bibliotecă și cerem cărți cu numele său. În majoritatea cazurilor, bibliotecarii vor crede că este vorba despre „Caragiale/ Ion Luca“. Este ca și cum, dacă am spune „Mateiu“, ne-am gândi în mod automat la fiul său. Ar fi oare posibil să se adeverească aprecierea lui G. Călinescu că Ion Luca poate sta și singur pe picioare? Sau aceea a lui Arghezi, care nota: „Nu pot fi trasate dimensiunile acestui scriitor cu centimetrul și cu ochelarul. Ele vin de-a sine în quadrant și teodolit“? Este puțin probabil, dar trebuie încercat din partea regizorilor și a istoricilor teatrali. Ion Luca a fost „un caz“, un „scriitor ciudat“, după cum s-a pronunțat critica, dar nu din pricina temelor abordate și a scriiturii sale, ci din poziția aparte avută în peisajul nostru dramaturgic. Din cauza atitudinii disprețuitoare și a comportamentului arborat față de breaslă, el a fost antipatizat de critica de teatru, manuscrisele nefiindu-i acceptate nici pentru reprezentare, nici pentru publicare.
Într-un interviu, găsim următoarea mărturisire: „Sunt avocat și știu ce înseamnă râșnița așteptărilor în care se macină atâta timp inutil, ca să-ți vină rândul la procese“ (Dramaturgia românească în interviuri, III, antologie de A. Sasu și M. Vartic, Ed. Minerva, 1996, p. 209). Cred că, la 50 de ani de la moartea lui Ion Luca – termenul „legal“ în virtutea căruia nimeni dintre contemporani nu se mai poate supăra de cele spuse (chiar și pe seama clasicilor) – dramaturgia i-ar trebui recitită. Astfel, s-ar vedea dacă merită să măcinăm cu „râșnița așteptărilor“, dacă rezistă ceva din ceea ce a trimis el în țara lui Shakespeare, pentru a fi păstrat la British Museum.