Poet care se află într-o continuă căutare a formulelor de adresare/ comunicare este Tudor Crețu, adept al abordării directe a unui „real liric“ pe care îl metamorfozează reproiectându-l, bruscându-l chiar. Mai mult decât în cărțile anterioare, Blesteme & more (Editura „Casa de pariuri literare“, 2021) este o explicită aventură în cotidian, poezia fiind deopotrivă pamflet, notație nervoasă, manifest, destructurare aluzivă.
Prima parte a cărții este dedicată „caracterelor“ dintr-un „areal“ al lumii noastre, blestemele însoțindu-le cu o vivacitate care a făcut carieră în literatura română de la Arghezi la Topîrceanu. Tipurile de caractere luate la blestemat sunt recunoscute în lumea noastră de azi: oengista, ciumegul, țoapa, Funcționarul Cap-de-mort, fufeza, inspectorul, trepădușul, oama/ Coana Vulpe, pitecantropul, locatarul alfa & beta. Șirul blestemelor se termină cu un auto-blestem întitulat „io“, pronunția populară a egoului sau formula cronicărească, supradimensionată a „unsului lui Dumnezeu“, care ar fi, firește, poetul. Iată cum este blestemată fufeza, un nume generic fără definiție în dicționar, dar care merge, probabil, spre fofează sau spre pupăză, personaj care se regăsește în prim-planul vieții publice din vremurile noastre, la televizor, pe internet sau în realitatea imediată: „Rugina să-ți năpădească pila de unghii. În oglindă, cu ea, să te-njunghii. Sângele, gros ca budinca, să ți-l strivesc cu opinca. Sicriu să-ți fac din lemn de gard viu. Salbă de veci, din legume de ghiveci. Ce-ai acolo jos să duhnească a Bos. Resturile de picior a, să zicem, Diorr.“ Îl vedem în lumea noastră imediată, este agitat, este omniprezent, este insolent: este trepădușul. L-a depistat și Tudor Crețu și nu-l iartă: „E trepădușul. Urma nu i-o ștergi nici cu dușul. Nici de pe gresie, măcar. Nici amprenta de pe pahar. La ședințe-ntinde, pe masă, un laț, îți zâmbește.Ți-ar smulge pleoapa, cel mai mic dintre dește. Ți-ar bate sub unghie sule cu care, de obicei, se înjunghie. Ți-ar băga în ochi far după far, ți-ar …“.
Partea a doua a cărții se numește „cadre“ și începe peste măsură de brutal: „Mormântul lui Ion Iliescu ar trebui săpat în pateu“. Explicația ne-o dă tot poetul, mai departe: „Pateul este hrana predilectă, cel mai iute puțin, a liderilor de stânga care prezidează în cămăși cu mâneci scurte, ședințele se țin în iurte, în tricouri chiar, nimic, doar gheață-n pahar. Nădragii și-i trag peste buric. Chiloții sunt tetra. Cadrele medicale ar propune, desigur, ceva tifon…“. Portretul activistului de partid, indiferent despre care partid e vorba, este unul plin de culoare, cu o antologică descriere: „Să te păzești de cel ce-și încheie, până sus, cămașa. Nasturii îi sunt morali. Postește cu ciocane de varză și ia notițe pe curat. (…) Căcărezul. Râgâie la microfon, își spune crezul. Se drege cu cârnați oltenești. Vomită și vinde jetul în cești …“. Apare și Daddy, care e porecla, numele secret, dar și renumele unui personaj politic de vreme recentă, „centrifugat“ între timp: „Sudul e un strat pe felia-i de pâine. Are colți-scobitoare, mușcă ca un câine. Sfâșâie pânza de sac. De nădragi, când te-apucă, smulge un crac…“. Dar „cadrele“ nu se opresc la granițile lumii noastre, în raza de acțiune a blestemelor intră și Vladimir Putin (“puii i-ar hrăni cu biberonul nuclear“) sau Kim Jong-Un (“să-i dea saliva un pic pe de lături/ când zâmbește“). Concluzia după această relație cu „cadrele“ din planul public, de la noi și de aiurea, este clară: „Societate românească, m-ai înțepat cu oase de broască, cu înotătoare de pește. Mi-ai transformat guleru-n clește, -n ștreang …“.
Partea a treia a volumului se numește & more, „mai mult“ în limba engleză, în fapt poetul consemnează efectele post-blestem de pe câmpul de bătălie care este societatea: „Țara mea este un amestec de pastă corectoare și hârtie macerată. De mămăligă și lapte. De galben, adică, și alb. Proaspete“. Sunt consemnate, contrapunctic, dramele vieții/ vremii: „Ma-ma s-a împrumutat la C.A.R. să se opereze. A pus deoparte bani (dreptunghiuri, muchii treze), i-a învelit în hârtie. Mi-a arătat unde sunt. (În dulapul de la intrare). Și a azvârlit peste ei o mână de pământ, de sare …“.
Harold Bloom califică acest mod de „facere“ a poeziei drept demonizare, „o manevră înspre un Contra-Sublim personalizat, ca reacție la sublimul precursorului“ (Anxietatea influenței). E un mod de a spune că poezia lirică, orfică, de stare, de emoție poate să își piardă autorul pe drum, pe când blestemul are parte de o personalizare puternică. Întrebarea este, dacă poetul care blestemă poate fi, la rândul lui, „poète maudit“? Următoarea carte a lui Tudor Crețu ne-o va releva, cu siguranță.
Cred că nici cronicarului nu-i este comod să scrie despre o carte de blesteme, despre un autor care are darul și harul să blesteme cu atâta vehemență, nu de alta, dar pentru că poți trezi mânia „blestemătorului“. Așa că, după ce spui că ai avut în față o carte bună, îți faci preventiv și o cruce cu limba.