Unul dintre puținii poeți care se arată interesați de circulația europeană a creației lor este Marian Drăghici, debutant întârziat de nevoie printre congenerii săi optzeciști, cu Despre arta poetică (1988). Primul pas spre integrare a fost făcut în 2004 cu antologia bilingvă Licht, langsam/Lumină, încet (Wieser Verlag), publicată în Austria în traducerea poetei de origine română Florica Madritsch Marin. Ceva mai târziu îi apare la Paris un volum cu același titlu, Lumiére, doucement, în traducerea franceză a Soniei Elvireanu. Iar de curând publică o substanțială ediție italiană-română Illimitato/ De necuprins, în traducerea editorului italian Giuliano Ladolfi și cu prefața pătrunzătoare a acestuia Legătura cu viața. Majoritatea poemelor selectate pentru traducere provin din antologia românească omonimă Lumină, încet (Tracus Arte, 2013), la care se adaugă o serie de poezii înrudite tematic din ciclul Lunetistul și câteva inedite surprinzând stadiul actual al gândirii poetice.
Deși titlul volumului de debut sugera preocupări de meta-poetică, pentru Marian Drăghici actul poetic nu este unul pur cerebral, întrucât rațiunea liricului este îndeobște sudată cu revelația prin care se dobândește harul creației. În acest sens antologia recentă este prefațată de arta poetică La început – preluată din Lunetistul & cocoșul de tablă – despre aspirația spre transcendental a „omului“ la întâlnirea cu „îngerul“: „La început, dar nu chiar la începutul începutului,/ fu îngerul cu armonică roșie./ Și îngerul cu armonică roșie, trimis sau netrimis, trăgea la om.“ Cartea despre viață și moarte a poetului inspirat este generată aievea de iluminarea momentului, trăită într-un spațiu nedefinit al cunoașterii poetice: „Acum, cartea asta e locul nelimitat/nedefinit/ pe care îngerul se așeza în om, să cânte la armonica roșie,/ când încă îl vizita./…/ Logic, urma care rămase pe locul acela bătători în om/ după plecarea intempestivă a îngerului,/ e poezia.“ Lucrarea ideală a poetului este asemenea unei holograme, în cadrul căreia ființa efemeră depășește granița cunoașterii experimentale: „Lucrarea mea de-o viață: să fac fotografia, marea fotografie -/ în fapt, să prezerv un sâmbure de îngeritate/ înainte de a șterge cu totul din memoria locului/ urma pâlpâirii lui Dumnezeu în om.“
Alt poem definitoriu integrat în volumul bilingv, cu minime modificări, Într-un alt timp, într-o altă vârstă poetică, constituia prefața antologiei românești Lumină, încet din 2013. Revelațiile conștiinței poetice mature devin mai pregnante în relație cu tragismul unui eveniment biografic: suferința îndelungată și moartea femeii iubite. În acest moment se produce ruptura dintre existență și creație, poetul intrând într-o tăcere absolută pe fondul durerii sufletești: „nu mai scrisesem nimic de mult timp./ toate astea erau scrise deja./ moartea ei după un deceniu de suferință./ nici fir de poezie în capul meu./ oarecum dus de pe lume fumez o țigară. atât.“ Trăind intens momentul tragic, eul poetic rătăcește prin labirintul memoriei afective: „într-un alt timp, într-o altă vârstă oho/ pe când trăiam în interiorul poeziei ca într-un halou mistic/ visam adesea poeme,/ poeme extraordinare, dumnezeiești.“ În acest context, transcrierea poemului dumnezeiesc devine o problemă de destin pentru Marian Drăghici. Sub semnul revelației, el configurează poemul ideal prin proiecție onirică. Iar poemul visat pare produsul revelației: „ei bine, am visat – în somn instantaneu la ceas de seară –/ un poem dumnezeiesc./ textul scris pe aer, cu litere cursive, aurii,/ se derula țeapăn, lent, implacabil,/ de sus în jos, dinspre cer spre pământ.// senzația că acest text îmi aparține de-acum/ era pregnantă, copleșitoare, extatică.“
Drama ratării în plan existențial este convertită în dramă spirituală și determină depășirea primei vârste poetice pentru a se iniția în arta desăvârșirii. Experiența terestră deformatoare se esențializează și în funcție de reperele livrești care se acordă cu resorturile intime ale inspirației. Modelele spirituale se numesc Beckett, Kafka sau Kavafis, a căror creație acutizează percepția neantului, a absurdului, a singurătății sau alienării și, în genere, a relației tragice dintre Moarte și Dragoste. Printr-un sistem complicat al gândirii poetice, de proiecții în oglindă și dedublări, subiectul liric se vede pe sine dintr-un alt punct de vedere decât cel acreditat de privirea fizică. Iar eul profund ajunge să se confeseze aievea într-un zumzet de voci interioare contradictorii. Întrupările cu statut alegoric (Negresa, Carl Gustav, motanul Garabet ș.a.) devin fascinante prin dubla lor natură, fantastică și materială. Lunetistul, de pildă, ar fi clarvăzătorul care vede dincolo de aparență, dar poate avea și existență concretă, de combatant necruțător din Balcani. Acest joc al alternanțelor dintre concret și abstract sau dintre real și figurativ, într-un topos ideal, unde efemerul se interferează cu eternul, devine marcă originală a liricii lui Marian Drăghici.
În ultima vreme, imprevizibilul Marian Drăghici și-a rărit prezența în viața literară. Cum se menționează în prezentarea autorului: „În 2019 se retrage (de la „Viața Românească“), optând pentru o viață asumat cvasi monastică.“ Starea de-acum a eremitului citadin și, pare-se, maladiv, este ilustrată expresiv în poemul gheruța de iarnă dinspre finalul antologiei Illimitato/ De necuprins: „voi fi prin crucea asta paradoxal de dragă/ într-un final la suflet o țâră mai curat,/ mai simplu, în Iisus mai bun băiat,/ și Maicii o să-i cânt la greu/ ceva ce n-a mai ascultat,/ ceva ce încă n-am cântat/ dar urcă în mine a cântare mereu.“