Am citit pe net despre o expoziție inedită inaugurată la Muzeul Prado din Madrid: tabloul The Sense of Smell, unul dintre cele cinci pictate de Jan Brueghel cel Bătrân (flora și fauna) împreună cu Peter Paul Rubens (figurile alegorice) într-o serie dedicată simțurilor. În pictura Simțul mirosului, au fost identificate 80 de soiuri de plante. Brandul de parfumuri Puig a recreat, la cererea specialiștilor Muzeului, 10 dintre mirosuri, printre care: iasomie, trandafir, nard, smochin, flori de portocal, narcise, garoafe, iris etc. O instalație specială îi ajută pe vizitatori să simtă miresmele atingând un ecran în timp ce admiră migăloasa pictură, văzul și mirosul susținându-se reciproc. Am descoperit știrea când tocmai terminasem de citit Federico Kukso, Odorama. Istoria culturală a mirosului (Editura Baroque Books & Arts, 2022, trad. Cornelia Rădulescu). Cartea are subtitluri înmiresmate și incitante – Subsuoara lui Aristotel, Toate mirosurile duc la Roma, Prima rețea socială. Drumurile tămâii, piperului și mătăsii, Război împotriva mirosului, Marea Duhoare. Londra, epicentrul pestilent al lumii, Aroma rușinii. Cele o mie și unu de mirosuri ale corpului uman etc. La acesta din urmă, Marcel Moreau ar putea fi un cicerone: „În fiecare dimineață mă regăsesc cu mirarea de a fi viu. Veghea serii mă făcuse totuși, istovit de frenezie cum eram, să am senzația eșuării, ca o umbră printre umbre, pe un liman ostil. […] Cu vârful degetelor culeg de peste tot secreții pe care le port la nări. Această duhoare amestecată are violența fiarei fugărindu-și prada ori căzând în rut. Totul miroase puternic a viață profundă și ante-moarte, a animalitate restaurată. […] Mâna mea pipăie căldura trupului și-i măsoară deopotrivă finitudinea și atotputernicia“ – Les arts visceraux, 1975 (trad. mea). Odorama e o istorie a miresmelor și duhorilor, cu dezvăluiri la îndemână precum aceea că obiectul mirositor e în afara noastră, dar mirosul lui e în noi, dar care se prefac în unele mult mai tulburătoare precum cea a lui Carl Sagan cum că prin fiecare respirație ne conectăm cu toți oamenii care au existat vreodată pe acest „grăunte de praf aninat de o rază de soare“. Respirăm, așadar, atomii „care au circulat prin corpurile lui Einstein, Mozart și Leonardo; componentele microscopice ale parfumurilor după care se înnebunea Cleopatra; particulele exalate de dinozauri și cele care au impulsionat gândirea și ideile filosofilor antici greci, ale Hypatiei din Alexandria, ale Bizanțului strălucitor, ale lui Newton, Copernic, Darwin“. Nenumărate probe ies la iveală ca să întărească ideea că „Istoria parfumului este istoria civilizației“ (Eugène Rimmel). Însă civilizația aduce cu sine și o dezodorizare treptată a societății. Mai exact spus, se născocesc metode de anulat ori contracarat mirosurile naturale, adesea, acestea, la un pas de duhoare. Dacă miasmele din orașe sunt în scădere, scriitorii le fac loc în operele lor ca păstrătoare ale miresmelor trecutului cu tot cu emoțiile care le însoțeau. Scriitorii devin „adulmecători“. Duhoarea, răul se dovedesc încă o dată mai expresive, mai vii. Sunt citați Baudelaire, Flaubert, Balzac, Rimbaud, Proust care aduc mirosurile, fie ele miresme ori duhori, în prim pla nul scrisului lor, des criindu-le adesea în legătură cu sen zua litatea/sexualitatea și exaltând efectul lor afrodiziac. În cartea lui Huysmans În răspăr, Des Essentes „explorează gramatica și sintaxa mirosurilor“, armoniile aromate, cu nimic mai prejos de senzațiile furnizate de văz ori auz (considerate prin tradiție simțuri nobile intelectuale, mirosul, gustul și pipăitul fiind senzuale, animalice). Simțurile, indiferent de eticheta care li se pune, colaborează simfonic. Baudelaire susținea asta în celebrul Corespunderi: „Parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspund./ Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de copii,/ Dulci ca un ton de flaut, verzi ca niște câmpii,/ – Iar altele bogate, trufașe, prihănite,/ Purtând în ele-avânturi de lucruri infinite,/ Ca moscul, ambra, smirna, tămâia care cântă/ Tot ce vrăjește mintea și simțurile-ncântă“ (trad. Al. Philippide și Ion Gorun). Să mai rețin că Victor Hugo credea că mirosul stimulează gândirea și că Oscar Wilde lega impulsurile spirituale de cele senzoriale, fără de care primele nu erau întregi. La Patrick Süskind, în Parfumul, „cel care pune stăpânire pe simțul mirosului pune stăpânire pe sufletul omenirii“. În fine, Gogol, în Nasul, pune, ca să zic așa, punctul pe i: „Dar ce naiba e un om fără nas? Nici pasăre, nici cetățean onorabil. Nimic.“
În România literară nr. 16, Grete Tartler scria despre cartea Osme. Antologie de texte pentru nasul oricui, alcătuită de Claudiu Sfirschi-Lăudat. Semn că subiectul plutește în aer. Ca în toate cărțile mai noi despre simțuri, se încearcă un fel de recuperare pe felurite căi a unor științe uitate în era tehnologiei. Are loc o reumanizare a perspectivei, o resensibilizare. De spus într-o paranteză că e demonstrat faptul că, legat la ochi și cu nasul prins cu o clamă, omul nu mai simte clar gustul bucatelor, ba le chiar încurcă. E aici proba necesarei colaborări a simțurilor pentru o experiență de viață deplină. „Frumos e trandafirul când e în floare, / însă mireasma doar îi dă temei“ (Shakespeare), așa sună mottoul ales de Grete Tartler.
E adevărat că miresmele nu pot fi descrise prin cuvinte dacă ne gândim că lucrăm în definirea lor prin trimitere la miresme înregistrate de creierul nostru. Mirosurile nu au nume propriu, dar sunt aproximate prin recurs la experiență, trecut, comparație. Cel mai adesea spunem miroase a, adulmecând corespondențe în funcție de laboratorul personal al mirosurilor, sau simt miros de, identificând o urmă, un reper olfactiv reținut de memorie. Există, se pare, câteva mirosuri cu efect madlenic de largă valabilitate. Astfel, mirosul pâinii calde este, alături de cel al laptelui („cu buzele pe clepsidra cu lapte mirosind a fân“ – Ion Mircea), cel mai puternic declanșator de amintiri din copilărie. Îi mai adaug iarba proaspăt cosită („Uite, e seară./ Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,/ ca un miros sfios de iarbă tăiată“ – Lucian Blaga; „Știi ce mi-aduce-aminte mirosul fânului? Parcă văd o zi din copilărie“ – M. Sadoveanu), mirosul ploii de vară pe colbul fierbinte, cel al așternuturilor uscate la soare, al covorului de frunze din păduri și „o floare care mirosea/ a tot trecutul“ (Horia Gârbea). „Să nu mai vorbesc de sâmburi sparți între dinți sau cu pietre. Mireasma lor și gustul dulce-amărui, dacă există ierarhii ale gusturilor, rămân la loc de cinste în memorie“ (Ion Mureșan).
Simțul odoratului (astfel numit în Etymologicum Magnum Romaniae) înregistrează arome, duhori, emanații, iz, miasme, miresme, mirozne, olfacții, parfum, miroseli, mirosenii, un întreg buchet de sinonime pentru toate nasurile. El poate trimite și la intuiție, și perspicacitate: l-a mirosit că nu-i cinstit, sau la presimțire: asta nu-mi miroase a bine, e semn rău. În plus, mirosul bun e pașnic, anulând pornirile războinice, agresive. Să ne gândim la fericitul tăuraș Ferdinand din desenele animate (Disney, 1938), care smells flowers toată ziua, ocolind încăpățânat corida. De aici, poate, și obiceiul de a oferi flori la sărbători ori de a depune flori la mormânt? Un fel de îmblânzire, de împăcare?
Cum am scris deja aici, în România literară, despre literatură și pictură (vezi Corespunderi. Fișe critice ilustrate) și despre muzică și literatură (Coloana sonoră sau despre muzici și zgomotiri), mă opresc acum la mirosuri. Nu o antologie pusă la punct îmi propun aici, ci o raită preliminară prin literatura română, mai ales poezie, dar nu numai. Un fel de schiță pentru o cercetare mai amplă, mai ordonată a prezenței și rostului celor cinci simțuri în arhitecturile scripturale. Rol important, cum se poate deja bănui, căci lumea doar prin simțuri poate fi cunoscută, prin simțuri puse la lucru de gândire și imaginație: „sub vedere, sub auz, sub miros./ un singur organ le sloboade pe toate./ un cârcel primitiv pe care încă medicii/ nu l-au putut localiza“ (Ioan Es. Pop). Trăiești adulmecând mirosuri, impregnat de mirosuri străine, cu o întrebare suspendată deasupra: „dar atunci care e mirosul tău, de om?“ (Marin Preda).
Iată mica paradă olfactivă. De remarcat cât de des mirosul împrumută epitetele gustului: „E-un miros de tei în crânguri,/ Dulce-i umbra de răchiți“; „Busuioc și mint-uscată/ Împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată“; „Căci viața mea o țin / Cu miros de flori de crin; / Nu beau apă, ci scântei / Și miros de flori de tei!“ (Mihai Eminescu); „În crini e beția cea rară“; „Și astăzi e parfum de roze și cântec de privighetoare“ (Al. Macedonski); „Ne-mbată/ Mirosul florilor uscate“ (George Topîrceanu); „Tot mai miroase via a tămâios și coarnă/ Mustos a piersici coapte și crud a foi de nuc…“ (Ion Pillat); „pribeag în boare / Ca un miros fără floare“ (Tudor Arghezi); „Răscolitor pătrunde-n noi miros de fragi trecuți“ (Camil Petrescu); „E miros de cadavre, iubito“ (Bacovia); „în aerul curat al pădurii, și pâinea, și ceapa, și brânza, toate parcă aveau un gust și un miros mai subjugător“ (Ion Agârbiceanu); „mirosul de viață pe care-l are secunda“ (Nichita Stănescu); „Cunoștința cu un oraș nou o fac prin miros. Înainte de a-l descifra după hartă, cu ghizi etc., încerc să-l adulmec“ (Marin Sorescu); „pe așternutul tufelor de cimbru/ mă-ntind ca-ntr-un mormânt al învierii/ adamic, în arome-amețitoare“ (Ion Horea); „Mirosea a iarbă, a pământ curat și a frunze de codru, dar adiau și arome bătrânești, cu înțepături iuți, de o dulceață amară“ (Mircea Tomuș); „Culcată în pajiștea-naltă / Văd norii pe cer lunecând / Ca mirosul de fân peste dealuri, / Iar ochii și nările mele / Descoperă taina: / Rotire dulce și neobosită în haos, / înfășurând pe fusul văzduhului / Miresme și nori. // în timp ce sufletul / se obișnuiește cu pământul / Și respiră adânc“ (Ana Blandiana); „o lume vie și mirosind încă a iarbă proaspăt cosită / sau poate a fân de două trei zile de vară / uitat pe câmp“ (Nicolae Prelipceanu); „Nu ne grăbeam, / strada mirosea a / primăvară fără sfârșit“; „descuie cămara cu miresme vechi / A întunericului“ (Adrian Popescu); „de neuitat, mirosul tare de iarbă proaspăt cosită, adus de vânt./ Ca mirosul tare și furtunos al florii de regina-nopții. / Și romanița cu mirosul ei răvășitor/ izbucnită ca un pojar pe câmpuri“ (Gabriel Chifu); „Plutea în văzduh miros de năramze și/ scorțișoară pisată,/ ca într-o așteptare fără țel mă/ înfășuram în aburii lui“ (Vasile Igna); „Am închis ochii, vântul slab, cu miros de rășini și de iarbă strivită, mi s-a strecurat în corp, m-a înviorat și m-a moleșit, bătea parcă prin artere, prin vene, pluteam“ (Mihai Măniuțiu); „aerul proaspăt și crocant, cu miros de măr, de pajiște și de flori de munte“ (Răzvan Voncu); „mirosul de cracă lovită de fulger al băieților/ pe care-i urechează proful de sport“ (Olga Ștefan); „o reședință desfășurată în mascaradă de lavandă“ (Vlad Moldovan); „mirosul întâmplării de a fi“ (Dan Breaz).
În loc de încheiere. Fiindcă s-a demonstrat că femeile disting mai multe culori, dar și mai multe mirosuri decât bărbații, fără ca această calitate să le pună în plan secund inteligența, s-o pomenesc aici pe Tapputi, al cărei nume este menționat pe o tăbliță de argilă datată prin 1.200 î.e.n., recunoscută drept primul chimist din lume și primul născocitor de parfumuri. În treacăt, la figuri feminine de excepție, să i-o alătur pe Hypatia din Alexandria (360–415), matematiciană, gânditoare neoplatonistă, care a încurajat folosirea logicii și a matematicii împotriva misticismului (ucisă pentru producerea de tulburări religioase în oraș), și pe Ada Lovelace (1815-1852), fiica lui ron, considerată primul programator din toate timpurile și autoare a primului program de calculator.